Umbrele Nopții

Capitolul 13 - Trăiește clipa

„Teama este gândul inferiorităţii recunoscute." – Elbert Hubbard

          Sinceră să fiu, am crezut că Warren doar glumește, dar când se întoarce din sala de antrenamente cu o katană, un arc și tolba de săgeți, încep să cred că el chiar vorbește serios. Încerc să obțin o explicație, dar e mult prea ocupat să alerge dintr-o parte în alta a living-ului pentru a-mi acorda atenție.

        — Warren, îi pronunț apăsat numele, ducându-mi mâna pe umărul lui pentru a-l întoarce spre mine și a-l forța să rămână naibii pe loc. Credeam că nu vei ieși din casă în seara asta!

        Ridică din umeri.

        — Nu aveam de gând s-o fac. Bineînțeles, asta până să-mi spui că citești acea carte pentru că te învață că merită să trăiești.

        — Să înțeleg că asta vrei să faci? Să-ți trăiești viața? Exact în seara asta?!

        Sunt stupefiată de atitudinea lui, nu pot să ascund asta și nici nu am motive s-o fac.

        — Oh, nu, prințesă! exclamă amuzat, așezându-și, la rândul lui, palma pe umărul meu. Eu știu să-mi trăiesc viața, tu trebuie să înveți s-o faci. Haide acum, nu mă mai privi așa. Ți-am zis să mergi să te schimbi.

        — Uiți că fratele meu e sus? Nu-l las singur!

        Își așază mai bine cele două arme pe umăr și pufnește amuzat.

        — Casa asta e cel mai singur loc în care s-ar putea afla, Julienne.

        — Mama ta a fost omorâtă în casa asta! exclam exasperată, dar îmi regret imediat cuvintele.

        Pe fața lui apare o urmă de tristețe. Își închide ochii preț de câteva clipe, păstrând liniștea care s-a creat brusc între noi. Își revine rapid totuși și își găsește cuvintele.

        — Nu aveam sistemul de securitate când s-a întâmplat asta. Înainte ca tu să te întorci în oraș, fratele tău a fost nevoit de multe ori să rămână cu mine. Îl lăsam singur după ce adormea și nu aveam nicio problemă cu el. Dormea până dimineață. Așa că, n-ai de ce să-ți faci probleme, Julie.

        Îmi trec mâinile prin păr.

        O să ignor faptul că tocmai mi-a mărturisit că a neglijat siguranța fratelui meu de zeci de ori înainte. În schimb, o să mă concentrez pe justificarea pe care o are acum – deși, pun pariu că e una ridicolă.

        — De ce vrei atât de mult să mergem la bar?

        În alte circumstanțe, probabil aș fi acceptat fără prea multe întrebări,  căci îmi e dor să stau într-un bar fără ca părinții să fie cu ochii pe mine tot timpul. Dar de această dată, viața fratelui meu e pusă în joc.

        — Pentru că nu cred în fete bune, Julie. Nu cred în imaginea de fată cuminte și inocentă pe care ți-ai creat-o în fața tuturor. Ești mai mult de atât. Sunt sigur de asta!

        — Fata bună? repet uimită, încruntându-mi privirea. Nu mi-am creat nicio imagine de fată bună, Warren. Nu mă interesează câtuși de puțin să fac asta!

        Îmi întorc spatele și dau să plec, căci tocmai mi-a confirmat ipoteza: justificarea lui e una ridicolă.

       Nu apuc să urc scările, căci îmi prinde încheietura și mă întoarce înapoi spre el. Mă trezesc lipită de trupul lui ferm într-o fracțiune de secundă. Rapiditatea gestului mă amețește, căci nu mă așteptam să recurgă la asta. Totuși, nu încerc să mă zbat. Nici eu nu înțeleg de ce.