Umbrele Nopții

Capitolul 16 - Cauză pierdută

„Omul acceptă moartea, dar nu ceasul morţii. Să mori oricând, numai când trebuie să mori nu!" – Emil Cioran

        Încă de când l-am cunoscut pe Warren, m-am întrebat cum ar fi să-mi calc pe orgoliu măcar o dată și să-l sărut – chiar dacă nu-mi pot explica de ce. Poate e vorba doar de atracția fizică dintre noi? Mă îndoiesc că ar putea fi ceva mai mult, căci noi doi nu ne-am aflat niciodată pe aceeași pagină. Dar... nu pot nega cât de mult ador să-i simt buzele presate peste ale mele.

        Warren mă ridică în aer pentru a fi la același nivel, ceea ce-mi oferă oportunitatea perfectă pentru a-mi înconjura picioarele în jurul taliei lui. Simțurile încep să-mi fie amețite de dulceața buzelor lui, care acționează precum un drog asupra trupului meu. Știu că greșesc, însă, Doamne, cât de mult ador să-l am doar pentru mine!

        Urmele de tandrețe se evaporă pe măsură ce secundele trec, iar sărutul devine tot mai grăbit și pasional, de parcă amândoi am tânji să ne avem cât mai repede, indiferent de locul și contextul în care ne aflăm. Îmi plimb degetele prin părul lui încă umed, lăsându-l să-mi exploreze spatele cu degetele-i fierbinți.

        Dar orice gând îmi dispare când ușa sălii se deschide, iar Warren mă lasă jos aproape din reflex. Se întoarce pentru a vedea cine a intrat, chiar în momentul în care eu îmi duc mâna la gură. Din pragul ușii, fratele meu ne privește cu sprâncenele ridicate. Warren pare să găsească ceva amuzant în reacția mea disperată, căci se abține să nu pufnească în râs. Își scutură capul pentru a se dezmetici și își mută atenția înapoi la Kyle.

        — Kyle, s-a întâmplat ceva?

        — Am terminat jocul. Pot juca altceva?

        — Alege ce vrei din cutie, îi permite, făcându-i semn cu mâna să se întoarcă în living.

        — Super! exclamă, mai să nu sară în aer de fericire, însă înainte de a ieși din sală, Kyle își înclină capul spre mine. Julie, ești bine?

        — D-a... da, sunt bine, mă bâlbâi, simțind cum obrajii încep să-mi ia foc. De ce întrebi?

        — Ești roșie toată!

        — Antrenamentele o extenuează destul de mult pe sora ta, îi răspunde Warren, oferindu-mi un rânjet mai mult decât indecent, pe care încerc să-l ignor. În special fiindcă nu a mai practicat de mult, adaugă imediat. Dar cu puțin mai multe ore de antrenament, sunt sigur că va deveni profesionistă.

        Poate că subtilitatea lui Warren e egală cu zero, dar Kyle nu pare să înțeleagă că, de fapt, nu face referire la antrenamentele de luptă, așa că nu mă mai obosesc să-i dau un ghiont idiotului. Și-a găsit momentul în care să facă pe amuzantul, într-adevăr!

        Kyle ridică din umeri.

        — Oh, OK atunci. Baftă în continuare la... antrenamente.

        Când închide ușa în urma lui, expir ușurată și îmi las capul pe spate. Simt că inima mi-a stat în loc în ultimele minute. Warren se întoarce spre mine și își așază palmele în jurul feței mele, obligându-mă să-l privesc.

        — Ești o mincinoasă îngrozitoare, afirmă, apropiindu-și fața de a mea, dar săruți demențial.

        Îmi trag rapid capul în spate.

        — Nu cred că e o idee bună.

        — Cine a zis că trebuie să fie o idee bună? afirmă, apropiindu-și încă o dată buzele de ale mele. Nu trebuie să fie o idee bună pentru a fi plăcut, șoptește, dar înainte de a apuca să-mi atingă buzele, mă las în jos și apuc arcul pe care îl scăpasem, ridicându-l pentru a-l așeza între noi.