13th Street

53. Numele meu nu a sunat niciodată atât de bine

     53. Numele meu nu a sunat niciodată atât de bine

     De data aceasta am făcut-o lată.

     Din punctul de vedere al societății, și poate și al ei, suntem prea tineri pentru a face pasul acesta, dar eu nu funcționez în ritmul lor. Nu am făcut-o niciodată. Nu o să încep de acum. Eu sunt dependent de ea în cel mai dat peste cap mod posibil și, pur și simplu, o vreau oră de oră în casa mea. Pentru mine nu mai există alt viitor. Nu a existat niciodată unul fără ea. Dar acum cred că m-am lăsat prea tare dus de val, și e posibil să o fi speriat până în punctul în care va avea nevoie de câteva luni ca să își revină. O mănânc din priviri, iar ea... Jur pe Dumnezeu că nu respiră deloc. Ochii ei frumoși sunt traversați de cel puțin un milion de stări.

     Azi-noapte când m-am trezit din alt coșmar și nu am găsit-o în pat lângă mine, mi-am simțit sângele clocotind. De când a luat-o nenorocitul acela, am rămas traumatizat. De câte ori dispare din raza mea vizuală, mă pierd cu capul. Frica pe care Noah m-a făcut să o gust și învăț, îmi inundă mereu simțurile când Juls nu e cu mine. Nici nu știu dacă o să mă pot vindeca vreodată în totalitate. De câte ori închid ochii, tot ce văd este doar explozia violentă a acelei mașini.

     După ce am reușit să mă calmez puțin, mi-am verificat telefonul, iar mesajul de la ea mă astepta deja acolo. M-am îmbrăcat din mers și când placa mea a atins trotuarul din fața casei mele, a prins viață singură. Am ajuns la spital în timp record, dar am rămas în fața clădirii, decizând să o las să vină singură la mine. A avut nevoie de acest lucru, iar eu nu sunt în măsură să îi iau asta. Vindecarea va veni în orice formă și măsură. Înot înapoi la suprafață, lovindu-mă de toate emoțiile ei care-o încearcă. Îmi simt inima în gât. O să accept orice răspuns, dar pentru asta am nevoie de unul. Continuă să se uite la mine într-un fel în care nu s-a mai uitat niciodată.

     Mă copleșește. Mă revendică. Mă vindecă.

     — Eu... se oprește și ia o gură de aer, iar eu ar trebui sa fac la fel. Emoțiile ei se transmit la mine și-mi simt plămânii fără aer. Dios mío... Riv! îmi geme numele și devin și mai confuz și nesigur.

     Se uită la mine ca și cum doar eu și ea am mai exista pe lumea aceasta. Îmi simt inima pompând cu viteză. Dacă mă refuză, o să pot trăi cu asta. Desigur, o să trec a nu știu câta oară prin Iad, dar sunt atât de obișnuit cu asta, încât știu că pot face față. Atâta timp cât nu plecă din viața mea, pot să accept un refuz.

     — Am înnebunit? întreabă încet în timp ce îmi soarbe fiecare reacție.

     Zâmbește, iar eu încep să mă întreb dacă am înnebunit la rândul meu. Îi zâmbesc și eu. Inima mea mai are puțin și sare afară. Mă apropii și-i sărut nasul, apoi fruntea mea se contopește cu a sa și-i inspir fiecare gură de aer. Liniștea mă cotropește și mă calmez. Orice mi-ar răspunde, știu... Maldita sea, știu că ea este a mea pentru oricate zile voi avea. Iar dacă nu este pregătită să facă acum pasul acesta, o voi aștepta oricât e nevoie.

     — 13 iulie! răspunde lucidă și hotărâtă, părând din nou ancorată în mine și realitate.

     Zece secunde. De atât e nevoie ca să fac conexiunea, iar nebunia arzătoare și sălbatică mă cuprinde. Limba ei se strecoară printre buzele mele puțin, furându-mi un sărut cât se poate de obraznic, apoi se retrage și mâinile sale îmi cuprind fața. Scântei și posesivitate, observ acum în ochii ei.

     — Da! murmură inocent.

     — Mai tare! o implor, simțind cum toate bucățile sfârtecate din inima mea distrusă cu atât de mult timp în urmă se contopesc înapoi într-un întreg.