13th Street

15. Am fost chiar peste drum

     15. Am fost chiar peste drum.

     Nu plânge. Nu plânge. Nu plânge.

     La naiba. Nu ai motiv să plângi. Îți faci singură rău pentru nimic. River are viața lui acum, iar tu ai lipsit din ea mult timp. Nu mai ești o prioritate pentru el și trebuie să accepți asta cu fruntea sus. Gândesc toate astea, dar în loc sa mă îmbunez, starea mi se accentuează și încep să simt tot mai intens nodul din gât și piept. În loc să intru în casă cum ar fi normal, fac stânga și o iau pe stradă în jos, fără o destinație anume. Mi-ar fi plăcut dacă aș fi avut cu mine aparatul de fotografiat sau măcar telefonul. Mi-aș fi ocupat mintea vraiște cu altceva.

     Ajung aproape de casa lui Coco și zăresc două siluete, una stând cocoțată pe capota mașinii, iar cealaltă la doi metri distanță. Mai fac câțiva pași, nefiindu-mi frică că voi da peste cineva străin. Total prostesc, știu. Îl recunosc pe Kike ca fiind persoana urcată pe capotă, și pe Coco, stând cu brațele împreunate la piept în fața lui, iar stomacul mi se strânge. Trebuie să dispar și de aici. Au nevoie să vorbească între ei, nu cu mine. Mă întorc pe călcâie și fac cale întoarsă, înjurând în gând situația. Oftez când mă apropii iar de casa mea, urând faptul că mă simt în felul în care o fac.

     Mi-e ciudă pe Tamara și nu ar trebui să am așa sentimente față de ea. Aș fi vrut ca eu să fii fost acum în locul ei, ca eu să fiu fata pe care o caută Riv când are nevoie de cineva. Dar, din nefericire, eu sunt de vină pentru situația de acum. Cândva eu am fost persoana pe care o cauta prima dată când avea nevoie de cineva, iar acum sunt pentru el doar Juliana, fata de peste drum și asta doare mai rău ca orice pentru mine. A durut și până acum, dar în situația de față, parcă simt pe limbă gustul durerii mult mai intens. Răspunsul îmi vine în minte și-l ignor cu desăvârșire. Nu este adevărat. Sunt doar dată peste cap de tot ce s-a întâmplat într-un timp atât de scurt și nu mai reușesc să-mi dau seama ce simt exact.

     Nu. pot. să. îl. plac. pe. River.

     Refuz să cred asta. Scutur din cap, sătulă de toate gândurile tâmpite pe care le am, apoi îmi întorc capul spre casa lui, neștiind nici eu ce mă aștept să văd. Și mă poticnesc lacrimile. Îl vreau înapoi aproape de inima mea. Vreau să fiu eu fata după care aleargă când vrea refugiu. Vreau să mă iubească iar ca și pe vremea când eram mici. Dar ce vreau eu este aproape imposibil. Aș fi vrut să nu-i fi spus acele lucruri când am rupt-o cu el, aș fi vrut să nu-mi bat joc de el precum am făcut-o. Aș fi vrut să nu fiu atât de proastă și imatură. Îmi șterg lacrimile, simțindu-mi inima cum mai are puțin și iese afară din piept. Trebuie să accept odată că s-a terminat pentru totdeuna și că ce va urma de acum, nu se va mai ridica niciodată la nivelul la care a fost când eram mici.

     River nu se va mai întoarce niciodată la mine în totalitate.

     Mă strecor în casă, apoi merg spre camera mea, fiind sigură că dimineață mama mă va lua la rost. Mai mult ca sigur că m-a auzit, dar a fost prea obosită ca să se ridice și să mă ia la întrebări. Deschid ușa, apoi o închid și când mă întorc, buzele îmi zvâcnesc când îl găsesc pe Riv stând scaunul de la birou, cu ochii închiși. Nu știu cum naiba știe că eu sunt cea care a intrat sau poate că nu îi păsa nici dacă ar fi intrat mama.

     — Ai plecat ca un vârtej de la mine. De ce? vorbește și-și deschide în sfârșit ochii, străfulgerându-mă cu o privire încurcată.

     Își lasă coatele pe genunchi, acordându-mi toată atenția lui. Atenție după care am alergat până să intru în cameră, dar acum parcă nu o vreau. Nu vreau să-i spun că am avut nevoie de el. Nu vreau să știe că am tânjit să fim aproape unul de celălalt.