13th Street

36. Nebunia are gust bun

     36. Nebunia are gust bun.

     Îmi place durerea.

     Cred asta cu adevărat, pentru că altfel nu îmi explic de ce sunt în drum spre casa Tamarei, gonind cu viteză pe placa de skateboard.

     River m-a scos din camera mea, purtându-mă în brațe până jos la ieșirea din casă, fără să scoată nici măcar un cuvânt. M-a așezat pe taburetele de lângă suportul de pantofi, apoi m-a încălțat și, tăcut, mi-a cerut să merg cu el. Au fost niște minute oribile în care ne-am uitat unul în ochii celuilalt, iar eu m-am luptat cu mine, cu gândurile negre și-n final cu realitatea. Și uite-mă aici, alegând să merg într-un loc în care știu că inima mea va arde din temelii. Sunt atât de dată peste cap că efectiv nu mai știu cum să pun lucrurile în ordine. Sau știu, dar nu sunt în stare să accept ceea ce mi s-a adus la cunoștință.

     Plăcile noastre sunt una cu asfaltul, alunecând mijlocul drumului, dar de data aceasta nu mai îmi pasă că ne punem în pericol. Nimic din ce a contat înainte nu mai are sens. Vreau doar să termin cu rahatul ăsta. Să mă întorc acasă între pereții camerei mele și să mă ascund sub pături. Brusc, totul a luat o întorsătură ireversibilă. De ce mă doare atât de tare pieptul? Cum este posibil să mă doară atât de tare, deși nu am suferit nicio lovitură fizică? Tristețea este atât de intensă că îmi vine să mă ghemuiesc și să mă cuprind cu brațele pentru a încerca să atenuez durerea care pare că mai are puțin și mă termină.

     Am mai trecut o dată printr-o asemenea stare și mecanismele mele de apărare au preluat controlul total, distrugându-mi cursul colorat al vieții. Acum se pare că universul vrea să-mi amintească cum se simte.

     Díos mío! Un copil. Ce fel de nebunie mai este și asta?

     Intrăm pe strada unde stă Tamara, iar River ne duce direct spre casa ei. Imobilul este scufundat în întuneric, iar de la casa vecină se aude o baladă rock. Perfect. Și așa sunt pe punctul de-a-mi pierde mințile. River alunecă de pe placă și-o lasă în plata Domnului. Își duce pentru a nu știu câta oară telefonul la ureche. În zadar, nu răspunde nimeni. Merge apăsat spre ușa casei, strâng puternic telefonul în palmă. Cobor de pe placă și-mi înfășor brațele în jurul meu, mergând încet spre River. El se pregătește să sune la sonerie, iar eu mă opresc și mă sprijin de stâlpul de susținere, simțind cum întreg corpul meu se împotrivește. Nu vreau să fiu aici. Nu pot face față la ce urmează. Nu vreau să-mi amintesc o viață întreagă cum l-am pierdut pe băiatul care fost cel mai bun om din viața mea.

     Suntem distrași de zgomotul pe care-l face o mașină care vine din capătul străzii. Ne întoarcem pe călcâie și dăm cu privirea de Lexus-ul lui Chase. Oprește cu o frână violentă, iar râsetele care se aud din interiorul mașinii, își bat efectiv joc de starea mea. Portierele se deschid aproape deodată, dar prima care iese este Tamara. Râde cu gura până la urechi, arătându-i cuiva din mașină degetul mijlociu. Inima mea înnebunește. Ce se întâmplă? River trece direct pe lângă mine, iar când Tamara se răsucește spre noi, ne zărește în sfârșit.

     Zâmbește și mai tare.

     — River! Juli! țipă entuziasmată. Ce faceți aici? ne întreabă pe un ton cântat, iar eu rămân efectiv fără aer. Hei, de ce aveți fețele astea triste? S-a întâmplat ceva nasol?

     Face câțiva pași spre noi, oprindu-se și privindu-ne curioasă. Chase și Carlos coboară din mașină, urmați de Nico, Ariana și Olivia? Da, Olivia. Nu pot să mă gândesc acum de ce e ea aici, dar după cum se uită la Chase, nu este mult de analizat. Toți ne analizează, așteptând probabil să vorbim naibii. Îmi mușc buzele, încercând să-mi țin în frâu pornirile violente. Frustrarea și nebunia merg bine mână în mână.