Devilicious.

5. Un pas mai aproape de diavol

Îmi simţeam inima aproape oprită şi fără să-mi dau seama, teama mea se concentra pe un singur lucru...siguranţa lui Damon. Din nu ştiu ce motiv, aproape uitasem că suntem toţi în pericol, şi mă concentram strict pe bărbatul care acum câteva minute m-a făcut să plâng apoi m-a lăsat baltă. Îmi ţinusem respiraţia aşteptând parcă să-l văd doborât, apoi dintr-un exces de adrenalină, am luat arma şi ieşit din maşină trăgând după cei în care trăgeau toţi: ruşii. 

Nu ştiu cât de bine am tras, sau dacă nimerisem pe cineva, dar un lucru e cert: am ajuns momeală. Toţi şi-au îndreptat atenţia spre mine, noul membru al trupei. Sângele se vărsta fără oprire, Blair şi Dara trăgând cot la cot cu băieţii, fără să lase vreo urmă de frică. În tot corpul meu, însă, se instalase teroarea. Eram îngrozită, nu speriată. Singurul meu noroc era faptul că trăgeam din spatele uşii de la maşină, ce avea geam antiglonţ. 

Două braţe puternice m-au împins în maşină, apoi Damon a trecut peste mine, pe scaunul şoferului, demarând cât de rapid posibil, îndepărtându-mă de locul măcelului. 

Mi-am pus faţa în palme, începând să plâng, când andrenalina din corpul meu scăzuse, iar gramul de curaj pe care l-am avut mai devreme dispăruse complet. Singurul lucru din mintea mea era chipul împietrit al lui Damon, omorând acei oameni fără pic de milă sau remuşcare, fără să fie neapărat nevoie. A făcut-o pentru că a vrut şi asta era peste puterile mele de înţelegere. Din nou, aveam aşteptări de la un om care nu mi-a arătat până acum decât latura sa întunecată. Nu am idee de ce îmi păsa şi mă simţeam atât de dezamăgită.

- Doamne, nu mai plânge, Jessica! Doar ... opreşte-te! spune el, încercând să-mi prindă mână, tonul vocii lui schimbându-se într-unul mai puţin dur. I-am dat la o parte mâna diavolului. Pur şi simplu nu eram în stare acum să-l las să mă atingă. Avea mâinile murdare cu moarte. Era pătat de sângele a cine ştie câţi oameni. 

Dintr-o dată, schimbase traseul, luând-o pe unul şi mai întunecat, ce ducea departe de şosea. A mărit viteza apoi a luat-o printre nişte copaci, iar după aproximativ 10 minute de mers printr-o pădure, a oprit în faţa unei...colibe cred.  Arăta părăsită, dărăpănată şi în nici un caz nu vroiam să intru.

Frâna bruscă pe care a pus-o m-a făcut să scot un icnet, speriată. Însă, ce mă daduse peste cap, a fost gestul lui. M-a tras forţat în braţele lui, strângându-mă puternic şi adâncindu-şi chipul în părul meu, sărutându-l apoi. 

- Haide, să coborâm. O să fi în siguranţă aici, promit! 

Deşi îl văzusem ucigând, latura lui mai puţin sălbatică îmi dădea o oarecare siguranţă şi încredere. Aşa că am dat din cap, ca un răspuns la promisiunea lui, apoi am aşteptat să-mi deschidă uşa şi să mă conducă înăuntru.

Deşi părea atât de dărăpănată, aveam din nou o surpriză. Era o altă ascunzătoare de a lor, probabil, în caz că cineva e pe urmele lor, să se poată refugia. A dat o scândură la o parte, unde a apărut un panou pe care a băgat un cod. apoi uşa s-a deschis. Arată pe dinăuntru de 100 de ori mai bine decât pe din afară, însă ascunzătoarea era la subsol, ferită de orice intrus ar putea apărea. Oamenii ăştia, chiar nu se jucau. Aveau totul atât de bine pus la punct. 

Nu am mai spus nimic, lăsându-l pe Damon să mă îndrume. Mi-a făcut semn să mă aşez pe canapea. Existau doar 2-3 camere micuţe, din câte văzusem. Una era baia, un dormitor micuţ şi o sufragerie cu o canapea, câteva fotolii şi mai multe dulăpioare, ca ale unei bucătării unde se aflau provizii. Desigur erau numai conserve, doze de suc, chip-suri şi alte chestii, iar pe lângă, bandaje şi truse de ajutor, în caz că cineva este rănit. 

- Vrei un ceai? Este apă caldă aici şi mai sunt pliculeţe cu ceai. Nu sunt vechi, le schimbăm des. Uneori stăm aici şi câteva zile, până se liniştesc apele.