Șantaj și compromisuri

Capitolul 2

Detest începuturile de săptămână.

Toți cei de care mă lovesc sunt cu zâmbetul pe buze și au bateriile încărcate. Și apoi, într-un univers paralel, exist eu. Cea care se simte mizerabil și pe care o paște o răceală de toată frumusețea.

Lovitura sub coaste pe care o primesc de la Barbara îmi smulge un geamăt sugrumat și mă face să-mi ridic capul sus. Domnul Morrison e cu ochii pe mine și îmi dau seama că cel mai probabil mi-a pus o întrebare în timpul în care am moțăit. Nimic nou la orizont.

— Domnișoară Morgan, oftează, potrivindu-și mai bine ochelarii cu rame groase pe nas, observ că discursul meu te plictisește.

Nu mă plictisește. Și mi-ar acorda imediat prezumția de nevinovăție dacă ar ști câte am nevoită să îndur noaptea trecută.

Deschid gura să mă apăr, dar acesta mă expediază printr-un gest al mâinii. Tipic lui.

— Nu știu ce se întâmplă cu tine, dar dacă nu îți revizuiești atitudinea, mă voi vedea nevoit să iau măsuri în privința ta.

Îl aprob printr-o mișcare a capului, dorindu-mi ca pământul să se despice în două și să mă înghită chiar în acest moment. Oricum, nu aș pierde mare lucru. Și nu e ca și cum doar eu ațipesc la cursurile sale. 

Din fericire, ora se încheie cu domnul Morrison prins într-o discuție antrenantă cu Joe, unul dintre colegi, iar eu scap de sub lupa acestuia.

Pentru moment.

— Îți spun, Peach. Asta trebuie să înceteze, mă ceartă Barbara, comportându-se ca o mamă îngrijorată. Sunt o groază de alte slujbe care să nu te solicite atât de mult. Și sigure. Mult mai sigure, accentuează cele din urmă cuvinte.

— Da, dar nici una nu-mi va aduce banii pe care îi fac în localul lui Paul, o înștiințez, îndesându-mi schițele în geantă.

— Dacă ai nevoie de bani în plus, te pot împrumuta.

Căutătura pe care i-o arunc, o reduce imediat la tăcere, pesemne că încă am efectul ăla asupra ei. Îi sunt recunoscătoare pentru o groază de lucruri, dar nu-mi doresc să mă îndatorez și mai mult decât am făcut-o deja.

— Este temporar, țin să-i aduc de aminte. După sărbătorile de iarnă, îmi voi găsi un job part-time. Promit.

Cuvintele mele nu par să o convingă, dar cel puțin renunță să mă mai bată la cap. Își așază geanta pe umăr și așteaptă până strâng dezordinea făcută. Curând, o să-mi pierd capul. Pot paria pe asta.

La ieșirea din sală, ne intersectăm cu Vladimir, prietenul din adolescență al Barbarei. Și genul de băiat care este mult mai drăguț atunci când își ține gura închisă.

— Pe unde ați umblat? Începusem să-mi fac griji. Am crezut că naveta spațială despre care fabulează Nathan v-a răpit și pe voi.

Drept răspuns la gluma lui nesăbuită, Barbara îl lovește în braț cu pumnul, scoțându-i un geamăt prefăcut. Chicotesc în pumn, amuzându-mă copios pe seama celor doi. Să-i privești pe ei certându-se, e mai tare decât ultimul film din Avengers.

— Nu exagera, tontule. Nu ne-am văzut decât de două zile.

— O eternitate pentru mine, continuă acesta cu glumele, mutându-și atenția asupra mea.

— Ce-i cu fața asta? Joci jocuri video noaptea? Fără mine? Afișează o mină rănită.

De această dată, eu sunt cea care îl lovește în antebraț, același loc în care Barb a țintit mai devreme.