Șantaj și compromisuri

Capitolul 18

Pentru câteva momente, uit de toți și de toate, inclusiv de mine, pentru că nu mai sunt capabilă să fac vreo mișcare, nici chiar atunci când, Cade îmi acoperă buzele cu ale sale, așteptând să-i răspund la sărut. Și oricât de mult îmi doresc să-i întorc gestul, nu pot.

Pur și simplu.

După secunde lungi agonizante, acesta se depărtează ușor, părând chiar dezamăgit.

Ori e doar mintea care îmi joacă feste în astfel de momente critice.

Fără să mișc un mușchi, îi urmăresc fiecare mișcare. Se retrage doi pași în spate, apoi își duce o mână în ceafă și se scarpină încurcat.

― Fă-mă să înțeleg, Morgan, tot acel discurs de acum câteva zile cum că te înnebunesc și restul lucrurilor pe care mi le-ai dat de înțeles, nu înseamnă nimic pentru tine? Cumva, totul a fost un joc? Încerci să te răzbuni pe mine, Peach?

Tonul acuzator și modul în care Cade vede lucrurile mă readuc cu picioarele pe pământ și pur și simplu nu reușesc să mă mai abțin. Pentru toate dățile în care nemernicul m-a jignit sau m-a judecat greșit, îl lovesc puternic în falca dreapta, reușind chiar să-l dezechilibrez puțin.

― Ipocritule! Cum mă poți acuza de un lucru atât de... macabru? urlu la el ca din gură de șarpe, tremurând din toate încheieturile. Dacă voiam să-ți vin de hac, îi spuneam Barbarei de la bun început adevărul. Cum crezi că ar fi reacționat când ar fi aflat că îi șantajezi prietena cea mai bună doar ca tu să te apropii de ea? Îți spun eu, te-ar fi expediat din prima zi.

Cu ochii cât cepele, Cade îmi urmărește tirada masându-și obrazul lovit, pesemne că l-am luat realmente prin surprindere. Și nu doar el este cel surprins. Nu țin minte să mai fi lovit pe cineva înainte. Oricine. Excepție face Vladimir, dar el este deja obișnuit cu ieșirile mele și ale Barbarei.

Pieptul îmi urcă și coboară cu o viteză nebună, iar pulsul mi-a ajuns la cel puțin o sută. Așa îl simt. Am crezut că am trecut peste asta. Îmi scutur capul când, fără să înțeleg de ce, un rânjet de o mie de dolari i se întinde pe chip lui Cade, semn că se distrează copios pe seama mea.

― Și acum, ce?! mă răstesc din nou la el, pregătită să-i mai trag una.

― Ți-a mai spus cineva că ai mâna grea? chicotește, apucând cămășile de la picioarele mele și îndesându-le înapoi în șifonier.

Nici măcar nu se deranjează să le împăture. Sigur face altcineva asta în locul lui.

― Iar tu, ar trebui să arunci alea, îți transformi dulapul în tomberon, schimb eu subiectul, rotindu-mi privirea de jur-mprejur.

Nici nu mă așteptam la mai puțin. Dormitorul lui e de două ori mai mare decât camera mea. Și, deși bugetul îi permite, nu are prea multe lucruri în el. Un pat, două noptiere, un tablou oribil, un televizor de mărimea peretelui și un dulap. Desigur, geniul anului se bucură și de un birou, cu o bibliotecă încărcată de cărți de care nici nu am auzit până acum.

― Mergem?

Năucă, îmi trag singură o palmă mintală, până să înțeleg ce vrea să zică de fapt. Cu sprâncenele arcuite și un zâmbet șiret, Cade îmi face discret semn spre ușă, iar eu roșesc până în vârful urechilor.  Ies din cameră cu viteza luminii, dar nu apuc să ajung la baza scărilor, fiind iar prinsă de tivul bluzei și trasă înapoi.

― Unde crezi că o ștergi? îmi șoptește la ureche, ridicându-mi părul de pe ceafă.

Într-o încercare patetică de a mă salva din mâinile sale, aterizez în fund pe prima treaptă, iar Cade se așează imediat lângă mine.