Șantaj și compromisuri

Capitolul 8

― Sunteți atenți la mine? Bate domnul Conrad din palme, extrem de serios. Ce înseamnă arta pentru voi? Dacă îmi veți spune, nuduri, o să vă dau perfectă dreptate.

Cu toții izbucnim în hohote, urmat de acesta.

― Dar nu, își reia mina de mai înainte. Arta este cea mai profundă formă a existenței noastre. Să vă gândiți la asta. Aștept un răspuns din partea voastră până data viitoare.

Nici unul nu mai scoatem un cuvânt, până aproape de pauză.

Domnul Conrad își strânge lucrurile cu fix două minute înainte ca ora să se încheie, fiind un obicei consacrat de-al său.

― Nu înțeleg ce are arta de-a face cu nudurile, bombăne Barbara, dovedind încă o dată cât este de inocentă.

Încă de când am văzut-o prima oară, mi-am dat seama că este cea mai dulce și naivă ființă de pe pământ. De aceea îmi este atât de greu să o văd la brațul lui Cade. Nu vreau ca ea se schimbe vreodată și să se transforme într-o persoană egoistă și rea; așa, ca el.

― Liniștește-te, îi cer. După semestrul ăsta, nu o să mai auzim niciodată despre nuduri, mă amuz pe seama ei.

― E ciudat, serios, insistă aceasta pe subiect, strângându-și lucrurile în grabă.

Eu pe de altă parte, continui să mă zgâiesc la ecranul telefonului, amintindu-mi de episodul de aseară. Nu înțeleg care sunt regulile după care joacă Cade, dar nu vreau să-i dau apă la moară. În ritmul ăsta, o să mă văd nevoită să-mi dau demisia cât mai curând posibil. Nu cred că aș putea să mai urc pe scenă, știindu-l acolo, așezat comod la una dintre mese, cu ochii fixați pe mine și așteptând să o dau în bară.

― Ce faci în seara asta?

Întrebarea Barbarei mă trezește din visare și mă face să o privesc debusolată.

― Nu cred că am ceva în plan, ridic din umeri, pesemne că e adevărat.

― Perfect! Exclamă mult prea încântată. În acest caz, o să mă însoțești la cina organizată de ai mei. Doar știi cât de cicălitori sunt. Cu tine prin preajmă, măcar mama își va ține părerile pentru ea.

― Îmi place mama ta, chicotesc pe sub mustață și încerc să țin pasul cu ea.

Când vrea, e o furnică.

O urmăresc până la mașină și mă rezem de capotă, așteptând cuminte să-și scoată cheile din geantă.

― Și ea te place, adaugă. Plus, din cele spuse de ea, tata și-a invitat și el niște prieteni la masă. Trebuie să mergem. Prezența e obligatorie, își flutură un deget în aer, de parcă aș avea o obligație morală față de toți trei.

― Trebuie să mă îmbrac elegant? Îmi arcuiesc curioasă o sprânceană.

― Versace e prea mult? Flutură leneș din gene, încercând probabil să facă fața de cățeluș.

M-aș simți vinovată dacă i-aș spune că nu prea îi reușește.

― Glumești, nu-i așa? Pufnesc ironic. De naiba să scot eu o rochie Versace?

― Tu nu trebuie decât să o probezi și să arăți bine când o porți. De restul, mă ocup eu, zâmbește la fel de degajată, demonstrându-mi că pentru ea, banii chiar nu sunt o problemă.

Nimic nou la orizont. Și, chiar dacă la început mă uitam la ea cu ciudă, acum îmi dau seama că există lucruri mai importante ca banii.

Spre exemplu, tatăl meu. A fost atât de preocupat de slujba lui și dorința de a agonisi cât mai mult, pentru a ne putea oferi un trai fără lipsuri, încât a ratat cele mai importante momente din viața noastră. Absolvirea mea. Zilele de naștere. Crăciunul. Și îl urăsc pentru că a plecat înainte să-i pot spune toate acestea. În aceeași măsură în care, aș prefera ca nimic din toate astea să nu se fi schimbat, doar cât să-i mai aud vocea la telefon.