Șantaj și compromisuri

Capitolul 13

Din fericire pentru toată lumea, Nathan și Vladimir sunt în afara oricărui pericol. În afară de hainele șifonate, părul deranjat și câteva injurii ca la carte, nu a mai rămas nimic din cearta lor stupidă. Și, deși știu și eu că ceea ce Nathan mi-a cerut e cea mai mare prostie pe care ar fi putut-o scoate vreodată pe gură, nu reușesc să înțeleg de ce Vladimir a reacționat așa cum a făcut-o. La urma urmei, brunetul știe că singurul motiv pentru care prietenul lui fără minte mi-a făcut o asemenea propunere, ține de despărțirea de Taylor; cândva, iubita lui.

Nu știu ce l-a făcut să creadă că, rugându-mă pe mine să-i fiu iubită, i-o va aduce pe Taylor înapoi. Se vede de la o poștă că tipa este dusă cu pluta și paralelă în toate cele. Adică, trebuie să fii la mintea cocoșului să vii îmbrăcată la cursuri în fustă mini, ciorapi de plasă și genul de cămașă care îți lasă mai mult de jumătate din bust la expoziție.

Dar cine sunt eu să judec alegerile vestimentare ale fetei?

― Ce-ai văzut la ea? îl întreabă Vladimir, bătându-l prietenește pe spate.

Ironic! Dacă în urmă cu două ore eram gata să sun forțele armate să vină să-i despartă, acum arată și se comportă ca doi siamezi.

― Chiar vrei să-ți răspund la asta? se răstește Nathan iritat.

În schimb, Vladimir ridică mâinile în semn de predare, mimând un fermoar pe gură.

― Vreți să încetați? Vă comportați ca doi copii, pufnește cel care până acum nu a scos o vorbă și de a cărui prezență am uitat complet.

Cu coada ochiului, îl urmăresc cum își duce paiul la buze și mă întreb ce naiba caută la masa noastră. Înțeleg că e prieten cu ceilalți doi, dar asta nu-l transformă și în prietenul meu. În plus, stă pe locul Barbarei. Nimeni nu i-a mai ocupat locul vreodată.

― Și tu? De ce nu ai plecat încă? Sau, și mai corect spus, ce cauți aici? Toți prietenii tăi sunt acolo, flutur cu o mână spre masa rotundă din mijlocul cantinei, de unde ochii tuturor sunt fixați asupra noastră și bârfele se răspândesc cu viteza luminii.

― Mă gonești, rățușco? mă ia la rândul lui peste picior, răsucindu-se cu fața spre mine.

― Oh, asta devine interesant, îl aud pe Nathan comentând, în același timp în care se chinuie să-și umple gura cu cartofi prăjiți. Cu ambele mâini.

― Ciocul mic, piază rea, îl articulează Vladimir peste ceafă, făcându-mă să mă simt de parcă retrăiesc un deja-vu.

Bravo, colega! Tocmai astăzi ți-ai găsit să te îmbolnăvești.

― Dacă nu era evident, ridic într-un final din umeri, sorbind o gură din cafeaua acum rece și fără gust, dar care mă ține încă în picioare.

După noaptea trecută, mă simt de parcă un buldozer a trecut peste mine. Și nici nu e de mirare, având în vedere cererile absurde ale lui Paul. Cred că până și Cade s-a prins de faptul că mai am puțin și dorm în picioare, iar șanțurile din jurul ochilor ar trebui să-i confirme toate astea.

― Încearcă mai cu viață și poate, doar poate, o să mă convingi, îmi râde în față, ironic.

Dacă nu aș fi atât de obosită, l-aș răsturna cu tot cu scaun. Nemernicul știe că sunt o epavă ambulantă și profită de asta. Noroc că pauza ia sfârșit și suntem nevoiți să ne întoarcem fiecare la cursuri, altfel nu știu pe unde aș fi scos cămașa. Și că tot am adus vorba de asta, nu știu cum se face, dar atunci când amândoi ne ridicăm de la masă, îmi scap paharul cu cafea printre degete, ajungând să o împart cu Cade; mai exact, i-o servesc pe cămașa lui neagră, descheiată la primii doi nasturi.