Șantaj și compromisuri

Capitolul 12

După ce îi pun ceașca sub nas, mă rezem de blat, cu brațele în sân și o atitudine total atipică mie. În alte împrejurări, l-aș fi gonit încă de acum zece minute, de când m-a rugat să-i servesc cafeaua. Nu-mi pasă cât de frumos m-a rugat, nu sunt la dispoziția lui.

Cu o sprânceană arcuită, îl analizez la foc rapid, așteptând să zică ceva. Orice. Bineînțeles, aș putea începe eu, dar atunci aș risca să mă dau de gol, așa că îl las pe el să deschidă conversația. Dar, de parcă afurisitul ar intui exact la ce mă gândesc, soarbe lent din cafeaua aburindă, privindu-mă lung pe sub genele negre și dese.

Dintotdeauna mi-a plăcut asta la un băiat. 

Fir-ar!

― Aștept, mormăie într-un final, neînțelegând din prima la ce se referă.

― Ce aștepți? Înfăptuirea celei de-a opta minuni ale lumii? nu mă pot abține să nu-l ironizez, deranjată de tonul autoritar.

― Nu, Peach, replică sec. Aștept să-ți ceri scuze pentru că mi-ai salivat în poală.

Dacă așa ceva ar fi măcar posibil, acum, maxilarul meu ar fi atins podeaua. Niciodată nu m-am aflat într-o postură mai rușinoasă decât asta. Nici măcar atunci când m-am urcat pentru prima oară pe scenă și am dansat pe acordurile melodiei Paparazzi.

Știe?!

Normal că știe. Ce mi-am închipuit eu? Or fi ei prieteni, dar Cade nu e Nathan. Cel puțin, cel dintâi pare să dețină cu un neuron mai mult.

― Uite ceva ce nu o să auzi niciodată de la mine, Cade Ross. Scuze. Nu am de gând să-mi cer scuze pentru ceva ce s-a întâmplat în mod inconștient. Nici acum, nici altădată, rostesc cuvintele clar și apăsat, amintindu-mi de jocul în care m-a forțat și pe mine să intru.

Ușor surprins, își saltă sprâncenele stufoase și își freacă urma de barbă cu o mână. Nu reușesc nici de această dată să-l înțeleg. Jur că nu. Și gândul de mai înainte, îmi întoarce stomacul pe dos. Nu știu cum am putut măcar să mă gândesc la o asemenea măgărie. Nu când Barbara intră în încăpere frecându-și ochii somnoroasă, iar când aceștia dau de Cade, eu nu mai exist.

Bineînțeles.

― Bună dimineața, îi urează. Nu știam că ești încă aici. Băieții au plecat acum zece minute.

― Nu puteam să plec fără să-mi încarc mai întâi bateriile, își ridică acesta cana în aer, ca o dovadă a motivului pentru care încă respiră același aer cu noi.

― Sigur, nici o problemă, se fâstâcește Barbara ca o adolescentă la pubertate, întărindu-mi și mai mult bănuielile.

Prietena mea este îndrăgostită orbește de Cade Ross, și nici măcar nu-și dă seama de asta.

Stânjenită, îmi iau cana cu cafea din suport și mă fac nevăzută, întreaga scenă lăsându-mă cu un gust amar.

Și nici măcar nu înțeleg de ce.

Cufundată în propriile gânduri, îmi fac de lucru în sufragerie, adunând dezastrul lăsat de Vladimir și Nathan care, ca de obicei, uită că nu sunt la ei acasă. Printre console, paharele de plastic și floricele de porumb împrăștiate peste tot pe covor, ceva strălucitor îmi face cu ochiul. Curioasă din fire, mă apropii de locul în care, nu cu mult înainte, Cade și-a petrecut noaptea. Evident, norocul nu este nici acum de partea mea pentru că, înainte să-mi pot da seama despre ce este vorba, șatenul revine în încăpere și începe să-și adune grăbit lucrurile. Printre cheile de la mașină, geaca groasă de iarnă și fular, acesta înșfacă și obiectul strălucitor.