Șantaj și compromisuri

Capitolul 10

― Îți spun, Donna, nu suntem îndeajuns de bine plătite pentru treaba asta. Ieri, prințesa muzicii pop, iar azi, stripteuză cu majuscule. Adică, te-ai uitat măcar în pungile astea?

Din spate, roșcata se amuză copios pe seama mea, de parcă aș fi spus glumea secolului.

― De când te preocupă pe tine ce cred ceilalți despre noi? Oricum suntem catalogate drept PROSTITUATE. Cu majuscule. Toți au impresia că a fi animatoare, presupune să ți-o tragi cu clienții a căror portofel e mai gros, comentează Rachel ofuscată, în timp ce se chinuie cu machiajul.

― Nu-mi pasă ce cred ceilalți despre mine, argumentez, dar Paul a întrecut orice limită. Pot să jur că rochia asta este transparentă, iar pantofii ăștia or să ne rupă picioarele. La propriu.

― Cel puțin avem dresuri, sare Hannah în picioare, mult prea încântată.

Îmi trag singură o palmă mintală, spunându-mi mie însămi că trebuie să renunț la toată treaba cu dansul. Nu mi-a adus decât belele. Barbara avea dreptate. Oricare alt loc de muncă ar fi potrivit pentru mine. Și nici Cade nu ar avea cu ce să mă mai șantajeze.

Iritată, mă dezbrac de haine într-un foc, ajungând chiar să îmbrac rochia aleasă de Paul, cea mult prea hidoasă pentru gusturile mele. În treacăt, îmi scapă și o înjurătură sau două, în special când matahala dă buzna peste noi, scărpinându-și burta uriașă și privindu-ne cu o alură de om plictisit de viață.

― Mă bucur că sunteți toate prezente. Am de făcut un anunț, mormăie în barbă, afișând o mină acră.

― Ce este? vrea Donna să știe.

― Spectacolul se amână. Strângeți-vă boarfele și plecați acasă! ridică tonul spre final, semn că nervii i-au întunecat judecata de-a binelea.

― Poftim? De ce? întreabă Hannah și Rachel la unison, vizibil deranjate.

Nu că eu nu aș fi. Doar că, spre deosebire de ele, aleg să mă manifest cu zece secunde mai târziu.

― Ce înseamnă asta? întreb suspicioasă, mutându-mi greutatea corpului de pe un picior pe altul.

Asta nu este ceva ce vezi în fiecare zi.

― Ce poate să însemne? se burzuluiește acesta la mine. Sunteți libere. Plecați, înainte să mă răzgândesc! exclamă pe același ton de general, trântind ușa în urma lui.

Ce dobitoc!

― Ce l-a apucat? ne ia Donna vorba din gură. L-a părăsit nevasta?

― Nu știam că e însurat, fac haz de necaz, bucurându-mă în sinea mea că nu trebuie să mă mai zbengui pe jumătate goală în fața unor străini.

Le rog pe una dintre ele să mă ajute cu fermoarul, ca mai apoi să revin la blugii mei vechi, bluzon și paltonul până la genunchi. Înainte de a părăsi vestiarul, îmi prind părul într-o coadă la baza gâtului și părăsesc clubul pe ușa din spate; așa cum fac de fiecare dată.

Nu știu ce l-a mușcat de fund, dar sper să o țină așa o bună bucată de vreme.

Cu mâinile în buzunare, bat nerăbdătoare din picior, așteptându-mi transportul cu sufletul la gură. Aerul rece mă face să încrețesc din nas și, într-o oarecare măsură, îmi amintește de casă. În Montreal este mult mai frig în această perioadă a anului, iar prima zăpadă a apărut de mult. Fulgi mari și albi îmi ating obrajii îmbujorați, iar mirosul merelor coapte plutește peste tot în aer.

Brusc, deschid ochii și revin cu picioarele pe pământ. Nu mai sunt în Montreal.

― Dar vii astăzi sau ce? încep să bolborosesc de una singură, pesemne că bat câmpii.