Șantaj și compromisuri

Capitolul 24

Mă zgâiesc la ecranul telefonului ca la un extraterestru mic și anemic. Nu înțeleg de ce și-a cumpărat un telefon nou dacă nu are de gând să-l folosească. Este pentru a zecea oară când o apelez, iar Barbara nu face nici cel mai mic efort să-mi răspundă.

Ori e prea ocupată cu Cade, iar eu am rămas pe dinafară.

Fir-ar să fie! E vina mea până la urmă. Când înfumuratul de Ross mi-a spus că mă place și că îi pasă de mine, nu am mișcat un deget. Nu-l cunosc prea bine pe Cade, dar știu că atunci când spune ceva, așa și este.

Și poate că îi pasă de Barbara. La urma urmei, se cunosc dinainte să apar eu în peisaj. Sunt prieteni din adolescență. Nu mă îndoiesc că la un moment dat, acesta s-a simțit atras de ea. Și nici nu-l condamn. Însă asta nu înseamnă că lucrurile nu se pot schimba între timp. Nu este vorba doar despre ultimele două luni și jumătate, toată nebunia a luat naștere în ziua în care l-am împroșcat pentru prima oară cu cafea.

Nu am spus nimănui, pentru că nu am vrut să pară că îmi pierd mințile cu totul. Însă, din acea zi, l-am simțit pe Cade ca pe propria-mi umbră. Ori de câte ori ne intersectam, ochii lui mă urmăreau cu o atenție precisă, așteptând momentul oportun să-și ia revanșa. Și nu mult a durat până să obțină ceea ce și-a dorit.

Cel puțin, rămân cu satisfacția că, ca și mine, nu a prevăzut imprevizibilul. În încercarea disperată de a obține atenția prietenei mele, nesuferitului de Ross i s-a pus pata pe cea interzisă lui. Iar eu, ca o proastă ce sunt, m-am lăsat vrăjită de farmecul, umorul sec și zâmbetul lui idiot.

Dacă aveam o pisică, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat.

Bănuiesc.

Șirul gândurilor îmi este întrerupt de ușa care scârțâie mai rău decât pardoseala dintr-o casă bântuită, însă nici o fantomă la orizont, doar Barbara, care se strecoară precum un hoț începător, de parcă chiar s-ar putea ascunde de mine. Îmi scot capul de sub pătură și o analizez din cap până în picioare.

― Unde ai fost toată noaptea? o iau la rost, în tonul meu putând să se regăsească și o undă de supărare.

Confuză, Barbara se uită la mine ca la nave spațiale, pesemne întrebându-se și ea ce naiba m-a mușcat de fund de când nu ne-am mai văzut.

― Mi-am făcut griji, încerc să dreg busuiocul. De ce nu ai răspuns la telefon?

― Am rămas fără baterie, se scuză imediat, afișând un zâmbet tâmp.

Pe cine încearcă ea să păcălească?

Cu o energie răsărită de nicăieri, sar din pat într-un picior, postându-mă în fața ei pe post de paravan. Primul lucru care o dă de gol, e părul răvășit și nepieptănat. Îi prind o șuviță între degete și inspir adânc mirosul. Încă miroase a șamponul pe care amândouă îl folosim.

― Peach, ce Doamne iartă-mă faci?

Abia după ce rostește întrebarea, îmi dau seama cât de ridicolă sunt. Practic, îmi adulmec cea mai bună prietenă, de parcă eu aș fi un câine de vânătoare. Rușinată, mă depărtez de aceasta și adopt cel mai inocent zâmbet al meu. Nici întrebarea care i-o adresez după asta nu e cea mai inteligentă.

― Mi s-a părut că simt miros de țigară, blufez.

― Țigări? se arată profund surprinsă. Peach, știi bine că eu nu am astfel de vicii. Și nici băieții nu știu să aibă.

Oftând, mă dau la o parte și îmi fac de lucru cu ce-mi pică la mână, din când în când, trăgând cu coada ochiului în direcția Barbarei. Și oricât încerc să mă abțin, nu pot să nu-i pun întrebarea câștigătoare.