Șantaj și compromisuri

Capitolul 14

Parcul Rittenhouse.  

Nu știu cum am ajuns aici, dar știu sigur că persoana din stânga mea trebuie să fie responsabilă.

Nu mai rețin nici când a fost ultima oară când am ieșit la o plimbare în parc în compania unui băiat. Nu unul ca și Cade, asta e sigur. Sau la o oră atât de târzie în noapte. De fapt, nu-mi aduc aminte să fii făcut ceva doar pentru mine de când am ajuns în orașul ăsta. Între cursuri, nopțile pierdute în barul lui Paul și prietenia cu Barbara, nu a exista nimic care să mă motiveze să fac și altceva.

― Parcă trebuia să mă duci acasă, amintesc eu, scăpând și un sughițat.

― Așa am zis, adaugă pe același ton indiferent, ducând la gură sticla cu vin pe care a înșfăcat-o fără nerușinare de pe una dintre mesele din restaurant.

Și nu. Nu a fost masa noastră.

― Părinții tăi?

Brusc, aducerea de aminte a familiei mele mă oprește din mers și mă îndeamnă să-mi întorc capul în direcția opusă. De ce trebuie să strice el totul? La urma urmei, nu despre mine este vorba.

― Ce e cu ei? îmi fac curaj să întreb, simțindu-mi buza de jos tremurând din cauza emoției.

Ori e doar frigul. Nu-mi dau seama.

― Îmi cunoști tatăl, iar despre mama, ei bine, cred că ai tras și singură concluziile, face o pauză scurtă, moment în care ―presupun― își mai udă o dată gâtul cu vinul ăla atât de păcătos. Acum, e rândul tău.

Îmi întorc automat capul spre acesta și îi fixez chipul, încercând să disting ceva la el care să-mi răspundă la întrebările nerostite.

― Nu cred că sunt obligată să-ți răspund la asta, spun într-un final, mușcându-mi interiorul obrazului. Și, pentru prima oară, expresia neutră a lui Cade capătă o formă. O cută ia naștere pe fruntea lui, iar eu oftez înfrântă. Știu să trag cu arma. Tata m-a învățat, rostesc cuvintele dintr-o suflare, repetându-mi mie că nu e nimic în neregulă să știe atâta lucru.

― Glumești, nu-i așa? replică la fel de prompt, afișând o mină uluită.

― Încearcă-mă, îi arunc provocarea, deși nu am un motiv întemeiat să o fac.

― Nu, mersi, ridică mâinile în semn de predare, extrem de serios.

Continui să merg pe aleea slab luminată de felinarele amplasate de-o parte și de cealaltă, dar nu apuc să fac nici de această dată mai mult de doi pași, pentru că îndrăzneala lui Cade mă lasă cu gura căscată. La propriu.

― Știi să faci sfoara?

Dacă știu să fac sfoara? Ce întrebare idioată mai e și asta?!

Chicotește. Pesemne nemernicul râde de mine.

Sigur râde de mine.

― Vrei să-ți arăt că știu face și sfoara? îl întreb printre sughițuri și mă răsucesc cu fața înapoi spre el.

― Arată-mi, mă îndeamnă neobrăzatul, debarasându-se de sacou.

Ce naiba?! Sunt la camera ascunsă?

Prea târziu îmi dau seama că el, chiar râde pe seama mea. Genul acela de râs contagios care mă îndeamnă și pe mine să râd ca o proastă, fără să mai țin cont de spectatori, a căror capete se întorc o secundă în spate, pesemne că ne găsesc duși cu pluta. Și nu pot să nu le dau dreptate, în special când sunt apucată de mână și trântită la pământ, iar craniul meu sună de parcă tocmai a fost despicat în două. 

― De ce naiba ai făcut una ca asta?! îl acuz, gemând din cauza durerii.

La fel ca și mine, zace pe gazonul tuns la milimetru, cu diferența că, el nu pare să se plângă de durere. Are privirea pironită la cer, deși nu zăresc vreo stea la orizont. Pământul se simte din ce în ce mai rece, iar iarba e încă udă de la ploaia de azi dimineață.

Și nici cele două grade nu sunt o binecuvântare.

― Cred că m-am îmbătat, replică într-un final, rostogolindu-se pe o parte, cu o mână sub cap.

Pentru prima oară, o senzație ciudată îmi străbate tot corpul. Din vârful degetelor de la picioare, până în moalele capului. Mă simt de parcă m-aș afla în mijlocul unui atac de panică. Și a trecut prea mult de când am trecut printr-o situație asemănătoare.

Deși e noapte și singura sursă de lumină sunt felinarele din împrejur, strălucirea din ochii lui e mai vizibilă ca oricând. Părul cârlionț îi cade valuri pe frunte, semn că a uitat să mai treacă pe la frizer, iar barba nerasă de câteva zile, îl face și mai atrăgător.

Barbara avea dreptate. Cade e sexi. 

Cade e un nenorocit sexi. 

Iar faptul că am ajuns să fiu conștientă și eu de lucrul ăsta, mă sperie. Să fiu în preajma lui a început să mă sperie.

― Cred că amândoi ne-am îmbătat, mormăi, ușor debusolată.

Privirea îmi coboară la sticla de vin de la picioarele sale și, deși sunt tentată să mă ridic și să mai iau o gură cât să uit de mine, nu mișc un mușchi. 

― Vrei să plecăm? mă întreabă după o perioadă agonizantă de tăcere, iar eu mă rezum la a-l aproba printr-o mișcare discretă a capului. 

Și, de parcă există cineva acolo sus căruia îi face plăcere să-și bată joc de noi, momentul în care ne ridicăm, intră în istorie. Ne ciocnim frunțile cu o forță brută, durerea nefastă reușind să ne pună pe amândoi în genunchi.

― O să dăm vina pe vin, vine Cade cu propunerea, ducându-și o mână în ceafa mea și mă analizează mai ceva ca un doctor cu diplomă.

― Ce crezi că faci? întreb confuză, rotindu-mi ochii în orbite.

― Nu e evident? pufnește arogant. Mă asigur că nu ți-am făcut o gaură în țeastă și că toate sunt la locul lor.

Iritată, îl lovesc peste degete și mă smucesc de sub lupa lui, dar nemernicul nu se dă bătut cu una cu două.

― Nu am spus că am terminat, mă ațintește acuzator și serios în același timp.

Pare chiar să-i pese. 

Suntem jalnici.

― Dacă nu-mi dai drumul, te lovesc, îl ameninț printre dinții încleștați de nervi.

― Lovește-mă, replică pe un ton înfiorător de calm, dar dispus să încaseze o lovitură adevărată.

― Te lovesc și te mușc, continui cu amenințările.

― Sunt chiar aici, rățușco, mă provoacă dinadins.

― Știu și să scuip, îngaim cu jumătate de gură, simțindu-mi vocea frângându-se cu fiecare cuvânt rostit. Odată, am câștigat un concurs pe tema asta.

Fără vreo explicație, Cade își apropie chipul de al meu și îmi trânte un zâmbet de un milion de dolari.

― Dar să săruți, știi, Morgan? 

Cu ochii cât cepele, îl privesc încruntată și uluită în aceeași măsură, așteptând ca un meteorit să lovească Pământul, iar eu să mă fac praf de stele.