Șantaj și compromisuri

Capitolul 19

Deși speranțele erau infime, un strat gros de zăpadă a împânzit întreaga Philadelphie, creând un tablou de poveste. Ninge neîntrerupt încă de noaptea trecută, de când Barbara m-a lovit cu perna în față doar cât să mă trezesc și să văd minunea cu proprii ochi.

― Peach, cred că tocmai am lovit mașina domnului Morrison.

Panicată, mă trezesc din visare și îmi lipesc țeasta de parbrizul mașinii; la propriu. Cu greu reușesc să disting ceva, dar dintre toate mașinile parcate în fața universității, aceea sigur e a domnului Morrison.

― Repede, învârte de volan și hai să o ștergem de aici.

Cu toate că ezită la început și încearcă să mă convingă de contrariu, aceasta cedează rugăminților mele și își parchează mașină la o distanță considerabilă de cea a profesorului de arte.

― Crezi că vom fi prinse? mă întreabă agitată, despachetând o dată cu mine.

― Nu, atât timp cât nu scoți o vorbă despre asta, încerc să o liniștesc, strângându-mi paltonul mai bine pe lângă corp. La naiba, nu știam că va fi atât de frig, bombăn nemulțumită.

― Nici măcar lui Cade?

Brusc, implicarea acestuia în discuție îmi creează o stare de angoasă, dar încerc să nu las asta la vedere.

― Nu, nici măcar lui, replic categoric, analizând locul în detaliu.

Doar cei din anii doi și trei suntem prezenți, alături de domnul Morrison și doamna Russel. Nu prea înțeleg ideea asta a lor cu vacanța de iarnă, având în vedere că nu mai suntem la liceu, dar nici nu cred că sunt în măsură să obiectez. Scorpia de Russel abia așteaptă să dea cu mine de pământ. Mă rog, cu oricine îi iese în cale și a sfidat-o vreodată.

― Am crezut că ați rămas blocate în nămeți, apare Nathan de nicăieri, având în spate doar un rucsac, în condițiile în care eu și Barbara am luat cu noi jumătate din șifonier. Plus restul lucrurilor achiziționate recent.

― Unde îți sunt restul lucrurilor? îl ia prietena mea la rost, mijind ochii suspicioasă.

― Aici am tot ceea ce-mi trebuie, bate cu palma în ghiozdan, zâmbind tâmp. E doar o săptămână fetelor. Nu ne mutăm pe lună. Încă.

Enervate de comentariul lui, ne înțelegem din priviri și îi tragem fiecare câte un cot în coaste, făcându-l să icnească de durere.

― Auch! Nebunelor! Voi nu știți de glumă?

Nici nu apucăm bine să-i răspundem, pentru că, Vladimir, însoțit de Cade, apar amândoi în peisaj, fiecare cu câte un rucsac în spate.

― Ce v-am spus, țicnitelor? ne apostrofează Nathan, retrăgându-se într-o laterală, înainte să fie iar articulat.

Pentru prima oară în ultimele două săptămâni, am ocazia să văd cum decurge o revedere între Barbara și Cade. Fără să aștepte o invitație, prietena mea îl sărută zgomotos pe obraz, iar el îi răspunde printr-un zâmbet discret, apoi o agață de braț și ne ia la bani mărunți pe restul.

Cel puțin, nu sunt singura luată prin surprindere de apropierea celor doi. Vladimir și Nathan par mai șocați decât las eu să se vadă.

― Știți că stăm doar o săptămână, nu-i așa? întreabă Cade retoric, smulgându-i lui Nathan un icnet de bucurie.

Ce copil!

― Încetați odată cu asta, se burzuluiește prietena mea la el, suntem fete. E normal să cărăm după noi și lucruri pe care probabil nu le vom îmbrăca sau folosi. Asta nu înseamnă că e rău să fim prevăzătoare.