Șantaj și compromisuri

Capitolul 32

Mă îndop cu floricele și privesc cu groază câteva dintre scenele horror al unuia dintre cele penibile filme din istorie. Nici măcar nu știu cum se numește, dar am găsit amuzant felul în care tipa, protagonista, este moartă după imbecilul care i-a ucis fostul iubit și părinții. Cel mai probabil va ajunge și ea una dintre victime. Întotdeauna se întâmplă așa. Totul devine mai intens când, de nicăieri, roșcatul își face apariția în camera ei și, fără vreo avertizare, îi aruncă o pisică decapitată pe pat.

— Ce naiba?! Strig ca din gură de șarpe, simțindu-mi stomacul revoltându-se serios.

Lumina din living se aprinde brusc și aproape că am un atac de cord. Cărând pe brațe mai multe umerașe, Barbara mă privește debusolată, pesemne întrebându-se și ea ce m-a apucat. Clipind des, își mută privirea de pe mine, la ecranul televizorului și, zâmbind reținută, replică:

— Credeam că ți-ai învățat lecția de ultima dată. Filmele de groază sunt mai rele decât dacă ai consuma zece cafele. Te țin trează toată noaptea și ești mai mult decât agitată.

Îmi plimb ochii de la ea, la plasma ce difuzează acum o reclamă publicitară și mă foiesc pe canapea. Rar se întâmplă să-mi adreseze mai mult de trei cuvinte din ziua aceea, iar asta este cu adevărat ceva surprinzător. Înainte să-i răspund, îmi cântăresc cu o grijă deosebită cuvintele, ca nu cumva să o dau în bară.

— Nu te-am auzit intrând. Și nu e cine știe ce film, încerc să o fac pe dura. Ai nevoie de ajutor? Indic spre hainele frumos spălate și călcate, cu toate că știu deja răspunsul ei.

— Ăăă... nu chiar, se eschivează imediat, cu diferența că, de această dată, nu-mi trânte direct un "NU" mare și lat.

Este și acesta un prim pas.

Trag cu ochiul la ceasul de pe perete și mă întreb pe unde a umblat până la ora asta. Puteam să jur că nu se va întoarce peste noapte.

Preț de câteva secunde, ne măsurăm reciproc din priviri, respirațiile precipitate ale amândurora fiind singurele ce se mai aud în toată încăperea. Tocmai acum trebuia să se piardă și semnalul la cablu.

Șuierând printre buzele crăpate de la frigul din ultimele zile, îmi iau inima în dinți și decid să-i spun tot ce-mi stă pe limbă.

— Barbara, eu...

— Peach, eu...

După mult timp, Barbara și cu mine avem unul dintre acele momente penibile, în care, ambele, ne trezim vorbind una peste cealaltă. În trecut, asta ar fi cauzat râsete și îmbrânceli. În momentul de față însă, atât eu, cât și ea, părem stânjenite și de nerecunoscut. Pentru că nu doresc să o forțez, decid să mă retrag prima și să-i las sufrageria liberă. Mă ridic de pe canapea și strâng dezordinea din urmă. În tot acest timp, șatena rămâne în picioare și nu scoate un cuvânt. Am atâtea să-i povestesc. Și multe de reproșat. Nu e corect că m-a pus să stau departe de Cade, însă nu e ca și când vina îi aparține în totalitate. Nu uit nici că, de bună voie, ambii am decis să ne distanțăm, pentru binele tuturor. Fără ca măcar să încercăm să luptăm pentru ceea ce aveam.

Iar astăzi, nu știu dacă mai avem ceva.

Chiar înainte de a trece pragul și de a mă încuia în cameră, Barbara vine în urma mea și își drege glasul zgomotos, în încercarea evidentă de a-mi atrage atenția.

— Peach?

Mă răsucesc pe călcâie într-un foc, întâmpinând-o cu un zâmbet mai mult amar.