FINALIZATĂ
Fugind de destin ai o singură destinație: locul în care a început totul. Te întorci în locul în care s-au scris primele cuvinte ale poveștii, căutând un final. Un final de la care ai multe așteptări, sperând ca măcar o dată viața să...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Capitolul doi ,,Lumina speranței "
,,Inima mea e ca o carte
Și, te invit, citește din ea"
Îmi așez gulerul cămășii în oglindă și îmi analizez chipul, afișând un zâmbet strâmb la vederea propriei imagini. Par mult mai matură îmbrăcată cu acestă ținută office, dar nu îmi displace. Zi de zi purtam astfel de ținute atunci când locuiam în America, chiar dacă la început mi-a fost greu să mă obișnuiesc, însă după aceea nici nu îmi mai venea să abordez un alt tip de vestimentație. Îmi înăbușesc un râset, și îmi duc o mână la gură atunci când îmi aduc aminte de o dimineață în care micuțul meu, nemaiputând să doarmă, s-a trezit înaintea mea, iar atunci când m-a văzut ieșind din dormitor, îmbrăcată într-o pijama albă, cu fluturi multicolori, m-a întrebat foarte serios și cu ochii plini de uimire ce s-a întâmplat cu mama sa. L-am privit îndelung confuză și nu mi-am dat seama la ce se referea cu acele cuvinte, dar, după câteva minute de priviri insistente, am realizat că făcea referire la ținuta mea.
Se obișnuise să mă vadă în haine elegante și puțin sobre, deoarece purtam, și încă obișnuiesc să o fac, foarte mult negru și culori închise.
Oftez adânc și revin la realitate. Realitatea care nu seamănă deloc cu un basm sau cu un film bine regizat.
În viața mea există urcușuri și coborâșuri, au fost momente în care am simțit că nu mai pot. Nu mai vedeam sensul vieții mele, îmi pierdusem speranța și încrederea în destin. Încrederea că mâine va fi mai bine și că am să o pot lua de la capăt ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar mă înșelasem... Când l-am revăzut pe Moreno, după o zi istovitoare de muncă în care lipsisem de la facultate pentru a rezolva niște treburi, am înțeles sensul vieții, iar acela este el, iubirea necondiționată pe care i-o port.
Dar, în sfârșit, viața mi-a zâmbit. Acum o zi, după alte zeci de telefoane date, am reușit să găsesc un post pentru care sunt calificată și pentru care merg astăzi să dau un interviu. Nu neg, am emoții, dar încerc să le maschez în spatele expresiei distinse, lipsite de griji și a zâmbetului, care, ce-i drept, se observă de la o poștă că este chinuit și fals. Am început să nu mai văd rostul unui zâmbet, dar atunci când îmi văd fiul devine un lucru imposibil de evitat și realizez ce s-a ales de viața mea. Însă acum nu am timp pentru amintiri triste, căci într-o oră și jumătate trebuie să ajung la agenția de turism, la care sper să lucrez începând cu această zi. Am nevoie să ocup postul de secretară lăsat liber acum câteva zile. Poate fi unica și singura mea șansă să îi ofer fiului meu o copilărie frumoasă și liniștită, și am să fac orice pentru asta.
