FINALIZATĂ
Fugind de destin ai o singură destinație: locul în care a început totul. Te întorci în locul în care s-au scris primele cuvinte ale poveștii, căutând un final. Un final de la care ai multe așteptări, sperând ca măcar o dată viața să...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Capitolul treizeci și nouă ,,O altfel de amintire"
,,Și fiecare noapte are ziua ei, atât de magic
Și dacă există dragoste în viața, asta, nu e niciun obstacol
Care să nu poată fi depășit."
Aceeași soartă îmi este scrisă în continuare în cărțile vieții. Aceeași oră târzie, o cameră cufundată în obscuritate și aceleași sentimente îndoielnice, care mi-au luat cu asalt inima. Azvârl pătura de pe corpul meu, fără să-mi pese de locul în care aterizează, și mă ridic hotărâtă din pat și aprind lumina. Îmi abțin cu greu un țipăt trist, cuprins la rându-i de indignare și ies pe holul slab luminat, având o singură destinație, dar care-mi este necunoscută. Trebuie să-l găsesc pe Alessandro și să vorbesc cu el. La naiba! Tot încerc să fac asta, tot încerc să schimb ceva, tot încerc să fac ceva pentru a-l face să-mi lase copiii lângă mine, însă planurile mele eșuează de fiecare dată atunci când mă aflu în preajma sa.
Nimic nu mai merge bine, de parcă aș fi blestemată să trăiesc aceleași destin iar și iar.
Fiecare umbră ce s-a lăsat peste coridorul gol ascunde un secret și o poveste, iar povestea umbrei ce nu dorește să se desprindă de sufletul meu este veche, dureroasă, iar pe o parte de necrezut. Acest conac, acest domeniu, îmi trezește amintiri, ba chiar fiecare lucru ce-mi iese în cale poartă o amintire a ceea ce am trăit aici, cândva. Acum mai mult de cinci ani, atunci când am cunoscut cu adevărat furia demonilor săi.
,,Mă așez pe marginea bucății de lemn, ce este una dintre părțile componente din padocul cel mare, și-mi încrucișez brațele la piept, luând o gură mare din aerul proaspăt, curat și rece. Un loc atât de superb are menirea de a-mi relaxa întreaga ființă, însă, din păcate, nu și sufletul. Nu-mi poate lua toată durerea ce atârnă de trupul meu și nici nu poate șterge cu buretele tot ceea ce am trăit în ultimii ani, dar, în special, ultimele zile din viața mea.
Am tot trupul amorțit și simt cum o durere surdă mi-a rămas implantată în oase, continuând să mă chinuie și să-mi amintească în fiecare clipă de acel moment, care m-a distrus. Atât fizic, cât și psihic.
Probabil a sperat că, odată cu această scurtă vacanță la moșia familiei din orașul Corleone, voi uita de durere sau că, cel puțin, durerea fizică se va mai domoli, căci cea sufletească este departe de a mă părăsi. Nu acceptat venirea aici, căci de data aceasta nu el a fost cel care a decis pentru amândoi, însă am făcut-o crezând că acest loc mă va ajuta. Aerul rece și curat, teritoriul uimitor de mare, pe care mă pot plimba oricât doresc, liniște deplină, astfel încât îmi pot pune toate gândurile în ordine. Se prea poate ca aceste zile să-mi fie benefice, dar știut că, odată ce ne vom întoarce la viața reală, odată ce me vom întoarce la viața din Palermo, totul o va lua de la capăt, iar acesta este lucrul ce-mi macină sufletul, pe lângă acel sentiment proeminent, care m-a acaparat în totalitate.
