Fugind de destin - FINALIZATĂ

Capitolul 52: Sub clar de lună

Capitolul cincizeci și doi
,,Sub clar de lună"

,,Poți încerca să reziști,

Încerca să te ascunzi de sărutul meu,

Dar tu știi,

Dar tu știi că nu poți lupta cu lumina lunii."

  — Ne grăbim undeva? întreb cu glasul tăiat, în clipa în care simt că mașina o să zboare la propriu de pe șosea.

  — Teoretic, mă privi scurt atunci când îmi aruncă răspunsul sec.

    Nu cred că voi putea obține prea curând vreun răspuns exact din partea sa, asta dacă voi mai apuca să-i adresez întrebările, deoarece viteza cu care dă viață vehiculului este de neimaginat.

  — Ce înseamnă asta? îmi dau ochii peste cap și îl privesc apoi printre gene.

  — Am spus că discutăm la conac, îmi tăie rapid cuvintele și apăsă cu mai multă putere accelerația.

  — De ce nu acum, aici? continui cu întrebările, deși mi-a dat de înțeles direct că nu are starea necesară pentru o discuție și, totodată, că nu-mi va răspunde la nimic din ceea ce-l voi întreba.

  — Vrei să discutăm? țipă și-și încruntă privirea în față. Atunci îți voi face pe plac, signora Moretti, continuă în aceeași notă, iar apoi trase de volan, chiar în dreptul unui drum lateral, oprind mașina la o depărtare considerabilă de drumul principal.

    Încep să respir greu, în timp ce liniștea se lasă deasupra noastră, până când privirile ni se întâlnesc.

  — Ți-am zis că nu vreau nici măcar să vorbești cu nenorocitul ăla de librar, Amadora, iar tu ce ai făcut? Exact opusul! lovi volanul mașinii cu pumnul, cuprinzându-mi palma și apropiindu-ne trupurile. Pare afectat atunci când vede privirea mea speriată și că încerc să pun distanță între noi și slăbește strânsoarea. Nu vreau să te știu aproape de el și nu doar din cauza geloziei, ci pentru că nu este cine pare, îmi vorbi calm de data aceasta, și cel mai bine este să nu mai vorbești sau să te întâlnești vreodată cu el.

  — De ce? De ce îmi spui întotdeauna să nu fac ceva, dar fără niciun motiv? îmi vărs o parte din apăsarea sufletească și-mi dau jos sacoul de pe umeri, simțind cum căldura crește tot mai mult între noi.

  — Este spre binele tău, zise, oftând puternic.

  — Totul este spre binele meu, Alessandro, dar în esență îmi face mai mult rău decât bine, continui și trag de clanța portierei, încercând să o deschid, chiar dacă pare în van. Vreau să cobor! strig, întorcându-mi chipul către el.

    Fără să știu, se afla mult prea aproape de mine, iar astfel că respirațiile noastre se unesc atunci când îl privesc din nou. Fețele noastre se află la o depărtare aproape inexistentă și, surprinzător, corpul meu nu mai are tendința de a bate în retragere, ci rămân asemenea lui, neclintită.

  — Ai dorit să avem parte de o discuție doar noi doi, vorbi cu ardoare în atmosfera încărcată, dar tot tu ești cea care încearcă să fugă... din nou, trimise ultimele cuvinte ca pe o săgeată otrăvită, ce a avut ca scop doar să mă rănească și să-mi amintească de ceea ce am făcut în urmă cu cinci ani.