FINALIZATĂ
Fugind de destin ai o singură destinație: locul în care a început totul. Te întorci în locul în care s-au scris primele cuvinte ale poveștii, căutând un final. Un final de la care ai multe așteptări, sperând ca măcar o dată viața să...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Capitolul patruzeci și unu ,,Judecată greșită"
,,Cad sub vraja ta, nu mint.
Inima mea bate pentru tine, dar moare.
De ce, de ce, de ce ai plecat? "
Totul se fărâmă în jurul meu, piesă cu piesă, însă, în mijlocul acestor ruine, găsesc puterea de a zâmbi atunci când îmi privesc copiii. După seara trecută, sunt mult mai conștientă de puterea lumii sale și de consecințele ce vor urma, însă eu nu pot face nimic. Doar aștept, privesc și sunt gata să mă scufund și eu, odată ce comisia își va exprima autoritatea. Dar nu azi. Nu azi când este o zi ce este cea care marchează schimbarea întregii mele vieți.
Urcăm treptele din fața casei, iar în ciuda celor care se află lângă mine sunt cuprinsă de o tristețe ușoară, care se impregnează peste chipul meu pentru câteva clipe. Aceeași casă și, poate, aceeași cameră și automat aceeași pereți fără viață, aceeași încăpere liniștită și mută în care să-mi petrec timpul de una singură. Însă, odată ce gemenii vor locui aici, în conacul din Palermo, nu cred că voi mai avea parte de același tratament, deoarece Rosa și Moreno nu pot sta singuri întreaga zi, au nevoie de mine, iar acum, după atât timp, mă pot ocupa în sfârșit de alimentația și educația lor, programul de somn, dar și multe altele. Și, totodată, pot petrece timp alături de ei, oricât vreau și oricând vreau, putând face activități împreună.
Aud sunete de mirare venite din partea micuților mei, ce privesc construcția impunătoare de-a dreptul uimiți. Și, ce-i drept, au tot dreptul din lume să fie atât de copleșiți de imaginea din fața lor, mai ales și pentru că știu că de astăzi înainte vor locui aici.
— Aici o să avem camere separate, mami? mă întreabă Rosa.
Zâmbesc șters la cuvintele sale, amintindu-mi că, întotdeauna ea și-a dorit să aibe o cameră numai a ei, pe care s-o poată decora așa cum își dorea. Însă posibilitățile materiale nu au permis acest lucru, astfel că a fost nevoită să împartă aceeași cameră cu fratele său, iar mai apoi un salon de spital, în care zâmbetul de pe buze i-a pierit tot mai mult, dar acum pare fericită. Radiază de bucurie și știu acest lucru din privirea sa, dar și de la Alessandro, căci scăpase de boala ce-i marcase viața fragedă. Fusese operată în aceste săptămâni în care eu am lipsit de lângă ea, iar vestea aceasta mi-a bucurat și rupt inima în același timp.
Mă bucur că este bine, că operația vitală vieții sale a avut loc, însă mă doare atunci când mă gândesc că eu nu am putut fi lângă ea într-un moment atât de important.
