FINALIZATĂ
Fugind de destin ai o singură destinație: locul în care a început totul. Te întorci în locul în care s-au scris primele cuvinte ale poveștii, căutând un final. Un final de la care ai multe așteptări, sperând ca măcar o dată viața să...
Oops! Ang larawang ito ay hindi sumusunod sa aming mga alituntunin sa nilalaman. Upang magpatuloy sa pag-publish, subukan itong alisin o mag-upload ng bago.
Capitolul șaisprezece ,,Pășind către sfârșit"
,,Şi în flăcări
Umbrele ei se joacă sub forma dorinţei unui bărbat."
Îmi strâng brațele în jurul genunchilor și-mi sprijin capul de peretele rece ca în următoarele clipe pleoapele să mi se închidă. Suspin timorată din cauza fricii și a frigului din încăpere și încerc să mă imaginez într-un alt loc. Într-un loc mai bun, alături de fiul meu, unde el nu are ce căuta, unde soarele strălucește mai tare ca niciodată și unde uit de orice griji și supărări. Dar acum știu mai bine ca niciodată că acele clipe la care visez sunt foarte departe. Mai departe ca niciodată. Căci odată cu Alessandro a venit și sfârșitul meu. M-am pierdut printre amintiri și am făcut zeci de pași greșiți. Situația în care mă aflu acum mi se datorează doar mie. Nu am fost atentă la pașii pe care i-am făcut, nu mi-am calculat toate mișcările, iar aceste lucruri mi-au adus pierzania.
În camera uriașă și goală frigul este dominator. Mi-a intrat până în adâncul oaselor și mi-a înghețat tot trupul, la fel cum doar o privire din partea lui are același efect, doar că mult mai puternic. Gheața dintre acești pereți mi-a înlănțuit fiecare simț, dar inima-mi este singura care a rămas în continuare între flăcările violente aprinse odată ce ne-am reîntâlnit.
Rochia specifică spitalelor pe care o port este subțire, iar frigul pătrunde foarte ușor pe sub aceasta, făcându-mi întreaga piele să se înfioreze. Nu am nimic altceva pe mine care să mă protejeze de frig, iar întunericul este un alt inamic imbatabil al meu. Nici măcar o sursă de lumină nu pâlpâie, fiind în beznă totală. Nu văd nimic în jurul meu și nici nu aș avea ce să văd, căci camera este goală, dar, chiar și așa, nu pot distinge nici pereții goi și reci, asemănători cu sufletul lui.
Îmi cunoaște foarte bine temerile. Știe că cea mai mare frică a mea este cea de întuneric, de spațiile întunecoase, și s-a folosit chiar de aceasta pentru a-mi da o lecție. Slăbiciunile mele au reprezentat întotdeauna un joc de-a cel care fuge și cel care fugărește pentru sine. A știu din totdeauna unde să mă atingă pentru a mă durerea mult mai rău, pentru a mă face mai mult să sufăr. S-a bucurat de fiecare secundă a mea de agonie și durere, ascultând cum plâng și privindu-mi chipul deformat de frică și durere. Fiecare mișcare a sa a avut o țintă exactă, făcând ca bucăți tot mai mari din mine să se prăbușească pe zi ce trecea.
Niciun sunet nu se aude din jurul meu și pentru un moment am senzația că inima mi s-a oprit din bătut. Nu mai aud și nu mai simt nimic, cu excepția frigului. Dar, în pofida situației în care mă aflu acum, nu mi-aș fi dorit să îmi petrec seara alături de el. Aici știu de la ce să mă aștept. Sunt singură, cu gândurile mele, chiar și în acest loc înghețat, însă știu ce pericole mă pândesc. Dar, dacă rămâneam alături de Alessandro, avea să mă facă să regret din ce în ce mai mult că trăiesc, așa cum el știe mai bine. Un simplu cuvânt al său mă fărâmă complet și știu că nu ar fi fost nevoie de foarte multe pentru a mă aduce în pragul cedării.
