FINALIZATĂ
Fugind de destin ai o singură destinație: locul în care a început totul. Te întorci în locul în care s-au scris primele cuvinte ale poveștii, căutând un final. Un final de la care ai multe așteptări, sperând ca măcar o dată viața să...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Capitolul patruzeci ,,Sub aparențe se ascunde adevărul"
,,Dar observă că ești bună, și observă că ești dură
Draga mea, nu-mi mai vorbi
Fără jocuri, vei vedea, poți da vina pe mine."
— Nu aveam somn, îi spun, cu mâinile la spate, având o poziție ca cea a unui copil ce a fost prins făcând o prostie.
Cuvintele mele nu-l amuză, nici ipostaza în care mă aflu și nici privirea mea care încercă să vadă departe de gheața sa nu-l mișcă în vreun mod.
— Atunci, bella, lasă-mă să-ți fac pe plac, zice și deschide ușa camerei ce se dovedește a fi de fapt o cameră de lucru, un birou mai exact, intră, continuă și mă apropii cu pași mici și lenți de el, fiind reticență în privința celor care urmează. Dacă-ți plac atât de mult discuțiile la ore târzii, te ascult. Știu că ceva te apasă, știu că vrei să vorbești cu mine, iar acum este momentul pe care-l așteptai. Se așează pe canapeaua din cameră și așteaptă să-i urmez gestul, dar sunt blocată din cauza celor auzite.
Îmi revin și-l privesc. Este, poate, ultima mea șansă să schimb ceva și să îi vorbesc, iar, spre surprinderea mea, această șansă îmi este oferită chiar de el. Asta dă un plus șanselor mele, un plus reușitei mele, un fel de as din mânecă, dar care nu a fost păstrat până la finalul jocului, ci a fost aruncat în mijlocul furtunii încă de la început. Dar felul în care a rostit cuvintele nu mi-a plăcut, chiar deloc, căci am simțit că ascunde ceva în spatele acestora și că urmărește ceva odată cu ele și cu această seară.
Împing totul într-un alt colț al minții și mă așez pe sofa albă, la o distanță considerabilă de el, uitând de orice reținere în privința acestei mișcări. Îmi trec o șuviță după ureche și îmi deschid buzele pentru a vorbi și pentru a-i spune tot ceea ce am pe suflet, în încercarea de a-l convinge să nu îi ia pe gemeni de lângă mine, dar simt cum totul se prăbușește în jurul meu, asemenea unor piese de domino. Clipesc de nenumărate ori și, chiar dacă de fiecare dată văd același lucru, repet aceeași mișcare le nesfârșit, nevrând să accept ceea ce se află în fața ochilor mei.
— C-ce este aceea? îl întreb cu glasul spășit, abia putând să articulez cuvintele, iar pentru o clipă are o expresie confuză implantată pe chipul rigid.
Își coboară privirea către locul în care priveam și eu, către urma de ruj roșu în formă de buze de pe gulerul cămășii sale, pe care abia acum, după o scurtă analizare, o observ cât de șifonată este. Nu cred în coincidențe, iar aceasta nu are cum să fie una. Nu cred că ar avea vreo minciună sau explicație pentru ceea ce văd atât de clar și, dacă s-ar deranja măcar să se justifice, ceea ce nu se va întâmpla, fie mi-ar spune adevărul în față, fără remușcări, fie nimic. Așa cum m-am și obișnuit din partea sa, așa cum se va întâmpla și acum.
