Fugind de destin - FINALIZATĂ

Capitolul 51: Apelul trecutului

Capitolul cincizeci și unu
,,Apelul trecutului"

,,Nu e nevoie să spui niciun cuvânt,

Amândoi înțelegem

Și ochii mei îți spun:

Prinde-mă dacă poți!"

    Ies pe ușa din spate a restaurantului, pentru a nu risca să nu mă întâlnesc cu paparazzi din fața intrării, iar frigul ce a căzut peste oraș odată cu întunericul dens îmi face fiecare simț din corp să înghețe. Este frig, iar eu sunt îmbrăcată subțire, poate mult prea subțire pentru această perioadă din an. Cred că, dacă nu aș avea haina lui Alessandro pe umeri, deja aș fi fost un cub de gheață pironit lângă peretele alb al clădirii.

    Nu am cu ce mă întoarce la conac, de fapt, mai bine zis, nu am cu cine mă întoarce înapoi în locul pe care am început să-l numesc acasă. Norocul meu este că am bani suficienți în portofel pentru a lua un taxi, deși nu-mi face foarte multă plăcere ca la ora aceasta să merg în aceeași mașină cu un necunoscut. Îmi este teamă, acest lucru fiind datorat și nenumăratelor lucruri pe care le-am văzut la televizor cu referire la cazuri de acest fel, iar astfel am preferat și prefer în continuare să mă țin departe de ieșiri nocturne, care ar putea conduce spre o plimbare cu taxiul, însă acum nu prea am încotro.

    Încep să merg agale de-a lungul trotuarului, privind în toate părțile, sperând că am să dau de o mașină galbenă, tipică. Deși nu sunt împăcată deloc cu această idee, trebuie să recurg la această metodă, căci nu am o alta. Este o seară cu lună plină, dar fără stele ce să o acompanieze în singurătatea și negura cerului. Aud un sunet puternic provenit din spatele meu, pe care-l recunosc ușor ca venind de la o mașină, iar când aceasta se oprește în dreptul meu cu un sunet puternic de roți îmi simt inima strângându-se în piept.

   Nu mai este nevoie să privesc în direcția respectivă, căci deja știu cine este. Îmi continui drumul, vrând să par neafectată, dar când aud portiera mașinii deschizându-se am impulsul de a reacționa. Privesc în stânga și-n dreapta, pentru a mă asigura că nu trece vreun alt vehicul, și traversez strada în fugă, strângă materialul ce reușește să-mi confere căldură în jurul trupului. 

   Nici nu apuc să fac un pas pe trotuarul opus, căci mâna sa o încătușează pe a mea și face în așa fel încât sunt la un pas de a-mi pierde echilibrul din cauza mișcării bruște.

  — Uneori am impresia că nu gândești înainte de a acționa, Amadora, aproape țipă cuvintele ce-i părăseau violent pieptul, așa că  nu te mai comporta ca un copil și haide să te duc la conac, îmi vorbi în continuare cu intensitate în lumina difuză provenită de la un felinar stradal.