FINALIZATĂ
Fugind de destin ai o singură destinație: locul în care a început totul. Te întorci în locul în care s-au scris primele cuvinte ale poveștii, căutând un final. Un final de la care ai multe așteptări, sperând ca măcar o dată viața să...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Capitolul treisprezece ,,Valsând cu durerea
,,Ți-am dăruit visele tale,
Pentru că tu însemnai lumea."
Îl privesc o secundă mirată de cuvintele pe care le-a rostit și îmi las privirea în jos, simțind pentru un moment că l-am trădat. O încruntătură mi se formează între sprâncene și mă întreb ce se întâmplă cu mine. Bărbatul de lângă mine nu este altceva decât un necunoscut pentru care lucrez, însă nimic mai mult de atât. Nu sunt nevoită să îi dau explicații, iar viața mea personală nu îl privește. În contractul de muncă pe care l-am semnat nu este specificată vreo clauză cum că ceea ce fac în afara orelor de muncă îl privește pe el, iar trecutul meu de asemenea.
— Da, îi răspund și de data aceasta îmi ridic privirea spre el, am un fiu de patru ani și câteva luni, continui, spunându-i adevărul, dar nimic mai mult de atât. Ceea ce am făcut și voi face de acum înainte cu viața mea nu trebuie să fie problema lui, iar alte răspunsuri nu va primi de la mine.
Se rezumă la a mă aproba scurt din cap, fără să mai spună ceva, dându-și seama cel mai probabil de răceala și reținerea din tonul meu și că nu am de gând să îi dau mai multe amănunte. Ușa se deschide din nou, iar o doamnă trecută de prima tinerețe, îmbrăcată într-un halat alb pășește în cameră, urmată de o altă femeie mult mai tânără. Realizez rapid că cea dintâi este medicul care s-a ocupat de starea mea, iar cealaltă este o asistentă. Livio se ridică și le salută pe cele două, însă înainte să părăsească salonul își presează buzele ușor de obrazul meu, iar apoi iese, fără să mai privească în urma sa. Privesc ușa albă, neputând să îmi iau ochii de la ea și îmi ridic mână ușor, atingând locul în care m-a sărutat.
De ce am toate aceste senzații în prezența lui? De ce trec de la o stare la alta atunci când se află lângă mine? Totul pare în ceață, dar știu că nu pot rămâne indiferentă când se află în preajma mea, chiar dacă îl cunosc de foarte puțină vreme. Privirea lui nu mi-a transmis nimic, chiar dacă am putut să citesc din ei ca dintr-o carte deschisă, dar atingerea sa tandră parcă mi-a ars pielea obrazului și m-a lăsat cu zeci de semne de întrebare.
꧁꧂
O durere usturătoare mă străfulgeră și îmi simt capul arzând ca în flăcările iadului. Îmi las picioarele să atingă podeaua rece și încalț cu stângăcie o pereche de papuci găsită lângă pat ce mi-au fost aduși de către prietena mea. Fac pași mici către ieșirea din încăpere și, ajungând lângă aceasta, mă sprijin de tăria ei, simțind cum picioarele mele amenință să cedeze iar și orice urmă de putere să mă părăsească. Apăs pe clanță cu mâinile tremurând și ies pe coridor, privind în jur, în căutarea unei asistente sau a unui medic.
Inima începe să îmi bată cu putere, iar palmele îmi transpiră, prevestind ceva. Trupul meu are astfel de reacții doar în prezența lui sau când se află prin apropiere, însă inspir o gură mare de aer, gândindu-mă că el nu are ce căuta aici, acum. Încerc să îmi alung toate gândurile ce se îndreaptă cu repeziciune către el, iar o altă stare de amețeală îmi oprește orice mișcare. Întind mâna către unul dintre pereții coridorului pentru a mă putea susține cu ajutorul acestuia, dar nu mai apuc să fac nici măcar un pas, căci echilibrul îmi piere și, înainte să fac contact cu podeaua, îmi închid ochii, așteptând impactul. Câteva momente trec și, în schimbul unei dureri datorată căzăturii pe podeaua dură, simt două brațe puternice atingându-mi spatele și salvându-mă de la lovitură.
Un parfum tare și mult prea cunoscut, o atingere dură, dar totuși salvatoare și moale, fără să îmi facă rău, mii de senzații, temeri și pulsul meu accelerat. Toate acestea adunate la un loc, formând o coliziune explozivă. Frica își spune cuvântul și îmi păstrez pleoapele bine strânse, nevrând parcă să le mai deschid vreodată. Nu atât timp cât el se află lângă mine. Niciuna dintre senzațiile pe care le-am simțit atunci când Livio mi-a sărutat obrazul nu se compară cu ceea ce simt acum. Și nu s-ar putea compara niciodată, căci Alessandro îmi este adânc impregnat în inimă, minte și trup. Știu că niciun bărbat nu i-ar putea lua locul în viața mea și niciunul nu s-ar putea compara cu el, însă acest lucru nu îmi poate reteza dreptul la fericire. Nu voi rămâne pentru totdeauna legată de amintirea lui, care domnește constant în mintea mea.
Îmi simt corpul revenind în picioare, iar mâinile sale mă susțin și mă lipește de pieptul său, simțindu-i căldura trupului. Mintea mea nu mai gândește normal doar datorită simplei sale prezențe și a atingerii lui, iar ochii mei refuză în continuare să se deschidă. Nu pot înțelege ce caută el aici, însă acum contează cel mai puțin. Acum când sunt mai aproape ca niciodată în ultimii cinci ani de el, acum când sunt lipsită de orice urmă de apărare și sunt complet expusă în fața lui, acum când nicio persoană nu se află pe holurile spitalului și suntem complet singuri.
Doar eu și Alessandro, într-un duel nedrept al destinelor. Acum, mai mult ca niciodată, mă poate recunoaște foarte ușor, fără să mai aibă vreo incertitudine.
— Amadora, mia bella, chiar ai crezut că mă poți juca pe degete? mă întreabă șoptit lângă ureche, renunțând la limba sa natală, și își așează palmele pe talia mea, strângându-mi șoldurile cu tărie.
Un suspin îmi face pieptul să vibreze și mă zbat în strângerea sa dureroasă, vrând să scap, însă norocul nu mai este și de data aceasta de partea mea și nu pot scăpa, așa cum am făcut-o data trecută. Lacrimi încep să șiroiască pe chipul meu cu rapiditate și îmi simt tot corpul pus la pământ din cauza spuselor sale. Întâlnirea cu el m-a ridicat până la cer, însă cuvintele ce i-au articulat buzele mi-au fost fatidice, dându-mi drumul din înaltul cerului și lovindu-mă cu putere de sol.
— Alessandro, spun printre lacrimi cu vocea înmărmurită de groază și spaimă și dau negativ din cap de câteva ori, sperând că este doar un vis, doar o producție a minții mele.
Însă el reacționează imediat ce își aude numele rostit de mine și își prinde palma în părul meu, trăgându-mi capul pe spate și forțându-mă să îl privesc în ochi. Ură, furie și nervozitate îi aprind ochii demonici, iar tot trupul îi este încordat, în timp ce vena de pe gât este tot mai proeminentă. Tremurul ce a pus stăpânire pe fiecare părticică din mine devine mai accentuat, până la cote poate inumane, după ce îi văd expresia dură care exprimă doar dorință de a-mi face rău.
— În carne și iad, îmi spune cu un zâmbet straniu pe buze și își lasă din nou capul lângă urechea mea. Respirația lui rece îmi lovește obrazul și zeci de fiori mi se împrăștie pe șira spinării. Nicio distanță nu este suficient de mare pentru a te ține departe de mine, bella, și vei plăti amarnic pentru că ai îndrăznit să îmi încalci ordinele, continuă și îmi sărută tandru colțul gurii, atingerea sa fiind atât de potrivnică celor spuse de el.
—————————————————— N
/A: Cel mai scurt capitol de până acum, însă s-a întâmplat ceea ce v-ați dorit mulți dintre voi, adică cei doi s-au întâlnit.
