FIVE

Capitolul 7

Lola

   Dimineaţă, când alarma a sunat, era mai întuneric ca deobicei în cameră şi abia îmi puteam ţine un ochi deschis să ajung la baie. A plouat toată noaptea, iar eu cu greu am adormit pe la miezul nopţii cu căştile în urechi şi muzica la maxim ca să acopere tunetele care se auzeau de afară. Vremea asta mă face să vreau să fiu bolnavă, ca să pot sta acasă şi să mai dorm câteva ore.

   Din fericire mama mi-a făcut un cappucino, iar Nicole se simţea mult mai bine şi m-a dus ea cu maşina la şcoală, dar pe drum abia reuşeam să scot un cuvânt, iar ochii voiau să se închidă singuri, dar s-au deschis imediat când am ajuns în curtea liceului şi am văzut afişul cu balul de Hallowen.

- Balul de Hallowen! Am ţipat, apoi am coborât uşor vocea când mi-am dat seama că am acoperit şi muzica ce cânta la radio. Balul de Hallowen e vineri, iar eu nu am costum.

   Mă uitam la Nicole care privea parcarea încruntată şi nu eram sigură că a auzit ce am spus. Dar am ţipat atât de tare încât aş fi putut s-o trezesc din somn, în cazul în care dormea. Am mai aşteptat un minut, până a parcat maşina şi a întors capul spre mine, zâmbind.

- Am eu un costum acasă care îmi e puţin mare, cred că pe tine ar veni mult mai bine. Poţi să treci astăzi după ore pe la mine şi îl modificăm, dacă e nevoie.

- Serios? Dar, sigur nu ai nevoie de el? Simţeam că obrajii îmi ard şi am lăsat privirea în jos, admirând frâna de mână.

- Tu vrei sau nu costumul ăla?

- Păi...ăă...

   Continuam să mă holbez la frâna de mână de parcă nu mai văzusem una până acum. Vroiam, chiar vroiam un costum de Hallowen şi ştiam că era unul reuşit pentru că Nicole are gusturi bune, dar cum să îi spun în faţă că îl vreau? Mi se părea prea direct şi nu reuşeam să-mi găsesc cuvintele ca să-i spun că vreau costumul, dar să nu sune a disperare, sau prea direct.

- Eu, ăă...vreau costumul, dar...doar dacă sigur nu ai nevoie de el. Adică...

- Of! Nu te mai prosti. Ţi-am spus că nu am ce face cu el pentru că nu-mi vine. Ţi-l dau cu cea mai mare plăcere şi abia aştept să văd cum îţi stă cu el.

   Am ridicat privirea spre Nicole care îmi zâmbea, un zâmbet sincer şi prietenos. Am bolborosit un mulţumesc apoi ea m-a îmbrăţişat şi mi-a spus că pot trece după ore pe la ea ca să probez rochia, pentru că din asta era format costumul: rochie şi mască. I-am mulţumit încă o dată, apoi mi-am luat geanta, m-am încheiat la geacă şi am ieşit din maşină, realitatea lovindu-mă ca un fulger. Nori negri de ploaie adunaţi deasupra noastră ne ameninţau cu o furtună ce părea că va dura cel puţin o săptămână. Dintr-o dată am început să mă simt iar obosită şi fără chef de viaţă, vroiam doar să merg acasă şi să mă arunc în patul meu cald şi să mă las în voia somnului.

   Din fericire nu a plouat mai mult de câteva minute, iar când orele s-au terminat, cerul nu mai părea atât de furios, ci doar trist. Am trecut pe la Nicole, iar mama ei ne-a făcut câte o ciocolată caldă ca să ne mai alunge tristeţea. Casa familiei Lewis era una foarte primitoare şi călduroasă. Mobilierul părea vechi, dar decorat cu bun gust. În living canapeaua de un maro închis se asorta perfect cu pereţii bej şi covoraşul de aceeaşi culoare cu canapeaua de pe parchetul din lemn de cireş.   Candelabrul cu cristale ce reflectau lumina aducea o notă de eleganţă , iar plasma aşezată în faţa canapelei, înconjurată de câteva rafturi pline de cărţi aducea ceva modern camerei. Am urcat nişte scări din lemn ce duceau la etaj, iar camera lui Nicole era a doua pe dreapta. Cum am intrat pe uşă, m-a cuprins un val de lumină ce m-a făcut să mă trezesc la viaţă. Peretele dinspre spatele casei şi jumătate dinspre casa vecină erau doar geamuri, cu o perdea de un verde spre galben. Patul era pe peretele paralel cu geamurile, iar o canapea micuţă era lângă geam. Biroul aşezat pe jumatea peretelui cu geamuri, iar pe cealaltă jumătate erau două dulapuri imense. Nu era o cameră foarte mare, dar părea mult mai spaţioasă decât era.