FIVE

Capitolul 32

     James

 

- Anna! Am scuturat-o uşor, dar nu se trezea. A leşinat... am spus mai mult pentru mine.

   Sunete de paşi au început să se audă tot mai aproape de noi, până când soldaţii lui Devonian au apărut de după copaci. O adunătură de maimuţe fără creier, cu braţe groase cât capul şi nişte armuri aurii pe ei ce le lăsau braţele şi gleznele goale. La ochi având măşti de Zorro şi fiecare ţinea câte o sabie în mână.

   Unul din ei a venit să o ia pe Anna, dar am luat-o eu în braţe înainte să o poată atinge. Ne-am teleportat la un depozit abandonat ce a devenit sediul tatei de când a descoperit cine era Anna şi m-a pus să fiu mereu pe urmele ei. Nu era mare lucru acel depozit. Doar nişte gunoaie, scaunul lui Devonian ce semăna cu un tron, aşezat la loc de cinste pentru că îi place să se creadă rege şi nişte lanţuri într-un colţ.

- Măi! Măi! Măi! Pe cine avem noi aici, venea Devonian rânjind către mine. Prinde-o în lanţuri! I-a ordonat unei maimuţe de-a lui, iar eu a trebuit să o las în mâinile lui. Dă-i două palme să se trezească! I-a ordonat imediat Devonian.

   Dar Anna era deja trează.

- Să nu îndrăzneşti, pocitanie! S-a răstit la acesta care s-a retras imediat. Tu! S-a încruntat atât de tare către Devonian când l-am văzut încât credeam că acesta va leşina pe loc.

- Da, chiar eu!

   A urmat un schimb de priviri mai mortal ca unul de gloanţe, după care Devonian i-a zâmbit cu superioritate.

- Am planuri mari cu tine şi lanţul de la gâtul tău ce-mi va da întreaga lui putere prin tine.

   Încerca cu greu să scape din acele lanţuri, dar erau mult prea rezistente pentru ea şi nu făcea decât să se lovească. Dacă mai continuă mult să încerce să-şi folosească puterile, va leşina. I-aş fi spus aceste cuvinte cu voce tare, dar nu puteam. Stăteam în faţa ei, lângă Devonian, şi o priveam încruntat.

- Fiule, sunt mândru de tine! M-a bătut pe spate, făcând-o pe Anna să se strâmbe.

- Ce-aş vrea să vă prăjesc pe amândoi ca nişte pui uitaţi în cuptor, a rostit aceasta printre dinţi.

   Rânjind, Devonian a făcut un pas în faţă şi privind-o cu superioritate i-a răspuns.

- E aceeaşi vrajă în lanţurile cu care te-am legat, ca cea folosită de Emily pe muntele unde a ascuns lanţul ce îl porţi la gât. Şi pentru care l-am trimis degeaba pe James să vă urmărească, pentru că nu mai era de mult acolo.

   Timp de câteva secunde, Anna privea în gol, parcă vrând să-şi amintească ceva. Apoi s-a uitat la mine cum n-o făcuse niciodată. dezgust, trădare, supărare, toate acestea i se citeau pe chip.

- Tu ai fost ăla care ne-a atacat atunci... a rostit cuvintele pe un ton grav, fără să-şi mai ia ochii de la mine.

   Acei ochi care nu mă mai priveau cu căldură, cu iubire, sau măcar curiozitate. Nu, era exact acea privire pe care o ai atunci când vezi un gândac mare şi urât pe masa din bucătărie. Şi la care îi răspundeam cu o privire inexpresivă, goală.

- Dar să lăsăm vorbăria, a întrerupt Devonian acel schimb de priviri dintre noi doi. Suntem aici pentru un singur lucru şi crede-mă că nu-ţi va mai păsa ce a făcut dragul de James, pentru că voi avea eu grijă să uiţi totul.

   Cu un rânjet diabolic pe faţă, s-a uitat la mine, apoi iar la Anna care se zbătea să scape din acele lanţuri. Dar nu reuşea. Avea părul ciufulit, iar chipul ei frumos trăda oboseala.