FIVE

Capitolul 14

            Anna

- Nu ştiu care a fost planul tău, dar mai aveai puţin şi ne prăjeai de-a binelea, i-am spus Lolei care s-a trântit în iarbă încercând să-şi revină.

- E de ajuns pentru astăzi, a intervenit Fergus. Lola, încearcă să rămâi concentrată. Puteţi pleca.

- Eu fac prima baie! Le-am anunţat pe restul fetelor înainte să mă teleportez în casa lui Ruby.

   După ce am ieşit din baie, le-am găsit pe toate trântite pe canapea în sufragerie, cu câte un bidon cu apă în mână.

- V-aţi îmbătat cu apă? Le-am întrebat râzând.

- Eu urmez, s-a repezit Ruby către baie. Acum regret că nu le-am spus alor mei că vreau o cabină de duş măcar, a spus înainte să dispară la etaj.

   M-am izbit în locul lăsat liber pe canapea de Ruby şi am început să mă joc cu telecomanda, fără măcar să deschid televizorul.

- Mai ţineţi minte planul? Am întrerupt liniştea ce se lăsase în cameră.

- Din păcate da, Anna, a oftat Carla.

- Mâine dimineaţă trebuie să plecăm, pentru că în seara asta suntem prea terminate ca să mai fim în stare de ceva, a continuat Nicole.

- Mă bucur că-mi sunteţi alături.

   Mi-am dat jos prosopul de pe cap şi mi-am trecut mâna prin păr, aranjând buclele. Pe la ora şapte şi ceva au terminat toate de făcut baie şi am mâncat, iar la opt ne pregăteam de culcare.

- La şase e bine? A luat Nicole ceasul de pe birou şi a început să-i fixeze alarma..

- Da. Dacă avem totul deja pregătit, în maxim o oră vom putea pleca, i-am răspuns.

- Eşti sigură că vom ajunge unde trebuie? M-a întrebat Carla, puţin panicată.

- Da. V-am spus că totul este pregătit şi cu cât găsim medalionul mai repede, cu atât mai bine. Am stins becul şi m-am trântit pe salteaua de pe podea lângă Lola. Noapte bună!

- Noapte bună, s-au auzit vocile lor, apoi s-a făcut linişte.

   M-am foit pe toate părţile, dar nu am reuşit să adorm. Eram stresată şi panicată că ceva nu va merge bine, sau vom ajunge prea târziu cu lanţul ăla. Îmi alungam de fiecare dată aceste gânduri, dar reveneau imediat şi nu-mi dădeau pace deloc. M-am mai foit ceva timp, încercând să mă gândesc că vom găsi imediat lanţul şi că îl vom vindeca pe Matt, iar totul va fi bine, apoi am reuşit în sfârşit să adorm. Trebuia să fiu odihnită şi calmă doar ca să se mai liniştească şi celelalte fete. Dacă o luam razna, planul se ducea de râpă şi nu reuşeam să le mai fac nici măcar să iasă din casă.

   Dimineaţă, când alarma a sunat, abia am reuşit să deschid jumătate de ochi ca să o opresc. Nici într-o zi obişnuită de şcoală nu mă trezeam aşa devreme şi nu pot spune că sunt matinală. Îmi doream atât de mult să mai stau pe salteaua aceea unde era cald şi comod, măcar până la prânz. Dar mi-am amintit de Matt şi mi-a trecut somnul. Le-am ajutat şi pe fete să se trezească, încercând să par foarte odihnită şi optimistă, apoi am coborât în bucătărie să mâncăm.

- Anna, nu eşti în stare să faci nici măcar pâine prăjită? Chiar şi pe asta o arzi? Se criza Carla la mine când m-am aşezat la masă în timp ce Ruby făcea clătite, iar Nicole căuta dulceaţă prin dulapuri.

- Se mai întâmplă, am ridicat din umeri şi i-am zâmbit. Oricum nu înţeleg pentru ce ne mai trebuie pâine prăjită dacă Ruby face clătite.

   Însă nimeni nu a mai spus nimic, făcându-mă să-mi îndrept atenţia către Lola care stătea la masă, cu o mână sprijinindu-şi bărbia şi privind în gol.

- Tu chiar nu vrei să mai vorbeşti sau ţi-a mâncat cineva limba? Mi-am turnat nişte suc de portocale în pahar şi o priveam pe Lola cum se holbează la mine.

- Greva cuvintelor, mi-a răspuns sec. Cu cât mai puţine, cu atât mai bine.

- Ce s-a întâmplat? Mi-am apropiat scaunul de al ei.

- Am visat un sărut ca în filme şi abia acuma m-am trezit, dându-mi seama ce proastă sunt şi că poate ai avut dreptate când mi-ai spus că nu e de mine.

- Nathan, am şoptit mai mult pentru mine. Uite ce e, atunci nu eram eu...adică eram eu, dar am spus câteva, mici, minciuni. Aşa făcea şi înainte şi venea cu diferite scuze de ce nu a fost la şcoală, dar acum cred că Fergus exagerează cu antrenamentele lui. Ai văzut ce ne face nouă!

- Da, dar l-aş fi văzut. Aşa, am fost acolo şi nu era. Deloc!

- Cine ştie unde îl mai duce Fergus să se antreneze. Oricum, sunt sigură că va apărea în câteva zile şi îţi va explica totul. Acum, vreau să revii printre noi şi să laşi starea asta pentru cei slabi. Noi suntem puternice şi vom deveni şi mai puternice când ne vom întoarce cu lanţul acela.

- Haine, cărţile lui Fergus, mâncare? Mă plimbam prin cameră verificând bagajele, asigurându-mă că avem tot ce ne trebuie.

- Avem, a răspuns Lola. Dar ar trebui mai puţină mâncare, ca să nu fie prea greu...

- Ce? Şi să mor de foame? Nu cred!

- Staţi aşa, ne-a întrerupt Nicole. Am găsit o vrajă care facă orice geantă sau sacoşă, chiar şi găleţi, un fel de gropi fără fund.

- Adică! ne-am apropiat toate de ea.

- Adică vor încăpea toate lucrurile noastre şi ruxacul va fi uşor de parcă ar fi gol, ne-a lămurit ea.

- Şi nu riscăm să pierdem ceva în gaura aia fără fund, nu? Am ridicat din sprânceană.

- Nu! Vom găsi totul acolo unde le-am pus.

   Nicole a făcut vraja, apoi am început să-mi pun mâncare în ruxac, pe lângă alte lucruri. Am vrut să bag tot frigiderul, dar am renunţat la idee. Nu că nu ar fi încăput...

- Sunteţi gata? Le-am întrebat în timp ce coboram scările.

- Nu, mi-a răspuns Ruby râzând. Ne-ai pus întrebarea asta de minim zece ori chiar dacă de fiecare dată ţi-am dat acelaşi răspuns. Suntem pregătite, chiar dacă facem pe noi de frică şi nu cred că vom reuşi să ne teleportăm atât de departe şi să nimerim locul exact.

- Aveţi puţină încredere... şi gândiţi-vă la această aventură ca la aventura vieţii voastre. Mereu aţi vrut să aveţi parte de aşa ceva, recunoaşteţi. Deci, nu mai tremuraţi atâta şi să mergem! M-am dus lângă ele şi ne-am prins de mâini, pregătite să ne teleportăm, când Ruby ne-a întrerupt.

- Staţi! Staţi! Se agita ea. Tata are un GPS în garaj şi cred că ne-ar fi de ajutor.

- Bună idee! A exclamat Lola.

   Ruby a alergat până în garaj şi s-a întors cu GPS-ul pe care l-a pus în ruxacul ei. Am închis ochii şi ne-am concentrat.

   Un vânt rece îmi îngheţa obrajii şi mâinile, iar când am deschis ochii eram pe un câmp, înconjurate de câţiva copaci. Mi-a stat inima în loc pentru câteva secunde, crezând că am greşit, dar când m-am uitat în jur şi am văzut turnul unui castel ieşind dintre copaci, puţin mai departe de unde eram noi, am ştiut că acela era castelul.

- Am reuşit! Le-am spus fetelor ţipând şi zâmbind de fericire. Ăla e castelul, am arătat cu degetul spre ceea se vedea din el printre copaci. Acum trebuie să găsim drumul, care trebuie să fie destul de aproape.  

- Nu pot să cred! A ţipat Ruby fericită şi m-a îmbrăţişat, apoi ne-au îmbrăţişat şi restul fetelor de aproape am rămas fără aer.