FIVE

Capitolul 33

     Anna

 

- De ce nu iei odată lanţul ăsta şi gata?

   Cuvintele îmi ieşeau din gură ca nişte şoapte. Fără puteri de niciun fel, stăteam pe jos, în colţul acelui loc ce semăna cu un depozit părăsit, sprijinită de perete şi încă prinsă în acele lanţuri.

- Pentru că m-ar prăji înainte să apuc să-l atârn de gât, mi-a răspuns Devonian de parcă era cel mai evident lucru din lume.

- Ce imagine frumoasă... i-am spus sarcastica, încercând să-l enervez tot mai mult.

- Taci, sau...

- Mă prăjeşti lângă tine? Chicoteam de parcă aş fi spus cea mai amuzantă glumă, dar aveam o satisfacţie foarte mare să-l văd enervându-se că nu-i vine mai repede trădătorul de fiisu şi mai puneam şi eu paie pe foc.

- Tăticule, eşti aşa drăguţ când eşti nervos! Continuam să chicotesc, deşi abia îmi găseam un strop de putere să fac asta.

- Taci odată! Pacoste! Tropăia cu pantofii lui ciudaţi când în stânga, când în dreapta mea, dar fără să îndrăznească să se apropie prea mult de mine.

   Obişnuitul lui costum perfect călcat era înlocuit de o pereche de pantaloni şi o cămaşă, ambele largi, iar pe deasupra avea o haină ce semăna cu o jachetă mai largă, dar şi cu o pelerină. Toate fiind de culoare neagră. Culoare ce i se potriveşte perfect... mi-am spus în gând, continuând să mă amuz de nerăbdarea lui.

- Semăn cu tine. Nu degeaba suntem rude, i-am întors replica pentru că întotdeauna mi-a plăcut să am eu ultimul cuvânt ce închide gura oricui.

- Hm... s-a oprit deodată din acea plimbare de colo-colo, gândindu-se la ceva ce mă făcea foarte curioasă.

- Pui la cale un nou plan malefic? Mi-a scăpat întrebarea din gură.

- De fapt, da! S-a înveselit imediat, făcându-mă să mă încrunt. Şi nu e treaba ta, mi-a tăiat şansa de a afla, dinainte să apuc să mai spun ceva.

- De parcă m-ar interesa planurile tale stupide ce dau mereu greş!

   Devonian mi-a aruncat o privire ce mi-a făcut pielea de găină. Credeam că mai are puţin şi mă strânge de gât. Dar, văzând că i-am găsit un punc slab, am continuat să-l lovesc pentru că oricum eram legată cu acele lanţuri şi nu ştiam dacă mai aveam şanse să scap cu viaţă de acolo.

- Nu te mai uita aşa la mine. chicoteam. Ştii bine că am dreptate. Îţi dau şi câteva exemple: Aveline a scăpart de tine cu tot cu medalion şi fiica ei, mama a scăpat de asemenea. Nu ai reuşit să ne prinzi pe niciuna din noi atunci când l-ai trimis pe James pe munte pentru că el e prea fraier şi nu ţi-a adus nici medalionul când l-am găsit noi, iar acum ne-aţi confundat pe mine şi pe sora mea. Vrei mai multe astfel de indicii ca să-ţi dai seama cât de bune sunt planurile tale? Am scuipat toate acele cuvinte, simţind o urmă de bucurie la iritarea vizibilă a lui Devonian.

   Ironia aceasta îl scotea din sărite, dându-mi mie şi mai multă satisfacţie să văd efectul cuvintelor mele. Acea imagine îmi oferea satisfacţie, încât nu mă puteam abţine să nu râd în hohote. Un râs dulce-amar. Nu ştiam dacă James i-o va aduce pe Lola, dar nici dacă mai reuşeam să scap de acolo.

- Sper că nu am moştenit şi asta de la tine. I-am spus printre hohote de râs. Dar mă îndoiesc, toate planurile mele au fost foarte bune până acum.

- A, da? Şi ce plan ai ca să scapi de aici?

   Înainte să apuc să răspund, l-am văzut apărând lângă Devonian pe James cu Lola în braţe şi în spatele lui oamenii lui Devonian. Nevenindu-mi a crede, m-am încruntat către Lola şi mi-am dat seama că era leşinată. Imaginea m-a făcut să uit complet de falsa fericirea de mai devreme.