FIVE

Capitolul 22

Lola

   Aveline ne-a condus la acea cameră, dar înainte de culcare a propus să bem câte o cană cu ceai în sufragerie. Ne-am adunat cu toţii acolo şi ea a adus ceaiurile, radiind toată de bucurie.

- Niciodată, de când sunt aici, nu am avut atât de mulţi vizitatori dragi care să ne înveselească, i-a spus Aveline lui Fergus în timp ce se aşeza pe canapea cu cana de cei în mână. Şi sper că vom avea parte de mai multe momente plăcute ca acestea.

- Poţi fi sigură de asta, i-a răspuns Fergus zâmbind.

- Mi-am amintit ce voiam să vă întreb, ne-a atras Anna atenţia şi după ce şi-a pus cana pe masa din sticlă, a continuat. Noi putem zbura? Şi dacă da, cum?

- Este o vrajă prin care poţi face să-ţi crească aripi, dar sunt mari şi imposibil de ascuns, să nu mai spun cât de incomode şi nu poţi scăpa de ele decât dacă le dai foc. Şi doare pentru că fac parte din corpul tău, ne-a lămurit Matthew făcându-ne să nu ne mai dorim să putem zbura.

- Ai avut? L-a întrebat Anna.

- Da şi încă mai am semne de la ele pe spate. Dar ele au forme şi culori diferite pentru fiecare, de aceea mie mi se mai spune şi Pheonix, pentru că aveam aripile asemănătoare cu ale păsării Pheonix.

- Nu am auzit până acum pe nimeni să-ţi spună aşa, a intervenit Nicole.

- Pentru că nu te-ai plimbat prin oraşul nostru. Acolo toţi îmi spun aşa.

- Chiar dacă nu mai ai aripi?

- Da, nu vor să-mi mai spună pe nume.

- Şi cât timp ai avut aripile, Pheonix? I-a zâmbit Anna jucăuşă.

- O lună, dar erau prea mari şi incomode că nu puteam dormi cum trebuie şi spărgeam tot în calea mea.

- Printre care vaza mea preferată, l-a mustrat Fergus în glumă făcându-ne să râdem.

- Ai avut o vază preferată? l-am întrebat eu chicotind.

- Cinci chiar, şi toate mi le-a spart Pheonix, pasărea turmentată.

   Am început şi mai tare să râdem la spusele lui Fergus, ba chiar făcându-l şi pe el să chicotească. Abia după câteva minute am reuşit să ne calmăm şi am continuat să bem ceaiul.

- Trebuie să recunosc că a fost şi o parte bună după ce mi-au ars în întregime aripile. Zâmbind cu jumătate de gură, Matt m-a făcut curioasă.

- Tu le-ai dat foc?

- Nu! Or fi fost ele mari şi greu de stăpânit la început, dar abia începusem să mă obişnuiesc cu ele când un nebun a vrut să-mi dea foc. M-am ferit, dar nu şi aripile. S-au aprins imediat, iar eu am leşinat la un moment dat de durere. Când m-am trezit eram în castes şi mai simţeam doar o usturime pe spate.

- Auci! S-a cutremurat Anna.

- Dar vrăjile alea care le ai tu prin cărţi, m-am adresat lui Fergus după ce am luat o gură de ceai, pot fi folosite de toţi cei ca noi?

- Nu, doar o parte din zâne le pot face. Voi şapte sunteţi printre norocoşi pentru că nu sunt mulţi cei care pot.

- De ce? L-a întrebat Anna.

- Asta nu am reuşit să aflăm...

   Am terminat ceaiul şi ne-am retras în camere să ne pregătim de culcare. Am găsit pe paturi cinci perechi de pijamale, cu care să ne îmbrăcăm fiecare. Am mai stat jumătate de oră şi am vorbit una alta, apoi am stins veioza şi ne-am culcat. Când am aţipit şi eu, a început Anna să mă ghiontească, şi nu s-a oprit până nu m-am trezit.

- Ce vrei?

- Ştt! Nu ţipa că trezeşti tot castelul!

- Tu nu te-ai sinchisit să mă trezeşti pe mine din somn, aşa că de ce mi-ar păsa mie că trezesc tot castelul? M-am ridicat în capul oaselor şi o priveam abia distingându-i chipul în întuneric.

- Pentru că nu vei mai putea merge să-i faci o vizită lui Nathan.

- Lui Nathan? Adică în camera lui?

- Nu, în beci!

- Mai taci. Hai să mergem! Tu vrei la Matthew al tău, nu?

- Nu e niciun Matthew al meu!

- Aşa e, am uitat. E Pheonix, pasărea ta turmentată.

   Am început amândouă să chicotim, Anna mi-a dat un ghiont cică din greşeală, apoi am ieşit pe hol.

- Vreau să mă duc la Matt să-l întreb ceva, dar nu ştiu care cameră e a lui. Stânga sau dreapta?

   Am stat câteva secunde pe gânduri, apoi mi-am întors privirea către ea.

- Ca să-l întrebi dacă vrea să fiţi împreună?

- Ce? Eu mă aşteptam să-mi spui care e camera lui şi tu mă întrebi numai tâmpenii!

- Dar ce sunt eu, vrăjitorul din Oz?

- Nu, eşti zâna care face vrăji! Gata, nu îţi mai fac nicio favoare de acum.

- Nici să nu-mi faci! N-am nevoie să fiu trezită din somn!

- Bine!

   Ne-am depărtat una de cealaltă, Anna ducându-se spre uşa din stânga, iar eu spre cea din dreapta şi deschizându-le în acelaşi timp, am intrat fiecare în camera aleasă. Era întuneric beznă în cameră şi mă deplasam pe bâjbâite, să nu dau peste ceva. Am dat cu piciorul de lemn şi după ce am pipăit mai bine mi-am dat seama că e patul. M-am dus spre capul patului să văd cine doarme acolo, dar nici nu am apucat bine să îmi întind gâtul că o mână a prins-o pe a mea de încheietură şi o flacără a apărut între noi. Hopa! Am greşit camera.

   Smulgându-mi mâna din strânsoarea lui, am luat-o la fugă, lovindu-mă de colţul noptierei, în drum spre uşă. Am ieşit din cameră la timp ca să o văd şi pe Anna zbughind-o afară din cealaltă cameră. Ne-am uitat una la cealaltă îngăimând ceva neînţeles în timp ce arătam cu degetul spre uşi, apoi am trecut una pe lângă alta şi am intrat în acelaşi timp în camera  bună.

   Cea a lui Nathan era luminată de veioza de pe noptieră în timp ce acesta stătea aşezat pe marginea patului privind spre uşă de parcă ar fi intrat o paradă a circului. Când m-a văzut şi-a schimbat expresia de pe faţă şi mi-a zâmbit.

- Nu aveţi somn? M-a întrebat bătând cu palma patul să mă aşez lângă el.

- Anna nu are, eu am reuşit să aţipesc.

   M-a luat în braţe şi m-a sărutat, făcându-mi stomacul să danseze.

- Mă bucur că te-a trezit şi pe tine.

- Şi eu, l-am sărutat iar, dar nu-i spune Annei că i se urcă la cap.