FIVE

Capitolul 28

   Lola

 Eram într-o cameră întunecoasă şi pustie. Mă învârteam în căutarea cuiva, dar nu era nimeni. Atunci am văzut o uşă şi m-am îndreptat spre ea respirând greoi. Vedeam aburi ieşind din gura mea, dar nu simţeam frigul. Am păşit cu atenţie dincolo de uşă, dar atunci am văzut silueta mare şi impunătoare a unui bărbat, cu umerii laţi şi înalt, dar nu-i puteam vedea faţa deoarece stătea cu spatele.   

- Nu eşti bună de nimic! Din cauza ta a scăpat! L-am auzit ţipând, şi atunci m-am ascuns după uşă.

- Nu am ştiut! Te rog lasă-mi copilul in pace! 

Vocea unei femei se auzea din întuneric, iar când m-am uitat mai bine, trupul acesteia era căzut la picioarele bărbatului. Vocile mi se păreau foarte cunoscute, dar nu reuşeam sa mi le amintesc. 

- Copila rămâne cu mine. Tu poţi să pleci şi să te rogi să nu te mai găsesc vreodată, pentru că atunci nu voi mai fi aşa de bun! 

   Frica m-a cuprins imediat şi deodată m-am trezit la picioarele bărbatului, fiind înspăimântată şi încercam să găsesc o cale prin care să-mi salvez fiica. Eu eram acea femeie. Tremuram toată de frig, de frică, şi mă durea tot corpul. Dar nu era aşa mare durerea precum gândul că nu-mi mai puteam salva fiica. Dându-mi seama că bărbatul era încă în faţa mea, am ridicat capul să-i văd faţa. Era întuneric, dar ştiam că aceea era singura mea şansă să aflu cine era.

   Am deschis ochii, în timp ce inima îmi galopa în piept, iar fruntea îmi era udă . Încercam să mă liniştesc, să respir cum trebuie, apoi mi-am amintit de ce eram în starea aceea. Avusesem un coşmar.  M-am uitat la ceas şi am văzut ora şase. Nu mai simţeam nevoia de înca jumătate de ora de somn până va trebui să mă pregătesc de şcoală. Eram prea speriată, aşa că mi-am aprins veioza şi încercam să-mi amintesc visul mai detaliat. 

O femeie speriată că acel bărbat îi va lua copilul. Mi se părea că seamănă cu un film pe care îl văzusem cu o săptămână în urmă. Probabil de la acel film am avut coşmarul, am încercat să mă liniştesc. Dar tot nu mai puteam dormi. Problemele adevărate îmi invadaseră mintea,  şi nu erau despre cum să salvez un copil, ci Anna. Devenea tot mai rebelă, se îndepărta de noi, venea la antrenamente doar când avea chef, adică de trei ori pe săptămână. Şi, chiar şi  atunci întârzia. De când mama ei a plecat... Ea a rămas în grija părinţilor noştri, celor mai bune prietene ale ei, care suntem nevoite să găsim scuze şi minciuni când ea ajunge târziu la cină, sau nu mai vine deloc. 

   Eram hotărâtă să fac ceva pentru ca Anna să revină cu.picioarele pe pământ. Este una de-a noastră, toate facem parte din ceva puternic şi foarte important. Nu ne permiteam să ne jucăm cu aşa ceva şi să terminăm cu tot când ne plictisim. Din fericire mai era o săptămână până la vacanţa de iarnă şi abia aşteptam Crăciunul, cadourile şi mesele în familie. Dar până atunci, trebuia să vorbeac cu Nathan despre Anna şi să rezolvăm această problemă.

   O bufnitură s-a auzit în geam urmată de numele meu. 

- Lola! Am auzit din nou, iar când m-am uitat pe geam, am văzut-o pe Anna atârnând de creanga copacului din faţa geamului. Am deschis imediat fereastra şi am ajutat-o să intre în cameră, închizând-o imediat la loc, zburlită de frig. 

- Ce cauti căţărându-te prin copaci? Am ţipat şoptit la ea. De ce nu te-ai teleportat pur şi simplu? 

- Pentru că e mai amuzant aşa, a inceput să chicotească . 

- Unde ai fost până la ora asta? 

- Acasă. A ridicat din umeri nepăsătoare, făcându-mă să mă enervez şi mai tare.