FIVE

Capitolul 17

Anna

   Dar era gol.

- Nu mai e! A exclamat Nicole plină de uimire.

   Nici dacă aş fi văzut o fantomă nu rămâneam mai surprinsă şi mai speriată ca atunci.

- Nu e! Am spus cu vocea tremurândă. Nu e medalion, nu e putere, nu e Matt. De ce? M-am ridicat cu acel cufăr în mâini şi l-am izbit cu putere de pereţii peşterii, acesta făcându-se bucăţele, apoi m-am întors cu faţa către cele patru fete. De ce?

   Dezamăgirea, frica, dar şi nervii puneau stăpânire pe mine. Auzeam ce vorbeşte Lola, dar nu înţelegeam nimic, mintea mea era în altă parte. Voiam să ţip, să arunc cu flăcări până mă calmam, sau până rămâneam fără energie. Ruby m-a luat în braţe şi m-a condus către ieşirea din peşteră, picioarele mele mişcându-se automat.

- Daţi-mi medalionul! Am auzit o voce din întunericul ce se întindea în faţa noastră ce m-a făcut să mă trezesc din visul deznădejdii.

- Iaţi-l singur, am răspuns aruncând o flacără în direacţia de unde a venit vocea, dar nu am văzut nici măcar o umbră, doar drumul pe care am venit la peşteră şi pe care trebuia să ne întoarcem fără lanţ.

- Chiar asta am de gând să fac dacă nu mi-l daţi de bună voie, am auzit iar acea voce, dar de data asta în dreapta mea, iar când m-am întors am văzut că se apropia cineva de noi. Nu-i puteam vedea chipul, fiind ascuns în întuneric.

- Cine eşti? Am întrebat în timp ce mă îndepărtam încet de el.

- Cel mai întunecat coşmar al tău, a fost răspunsul urmat de ceva strălucitor ce se tot îndrepta spre mine.

   M-am ferit imediat, apoi mi-am dat seama că era gheaţă. Acel necunoscut a format un fel de zid de gheaţă şi dacă nu m-aş fi ferit, m-ar fi îngheţat imediat. Deşi nu-mi păsa, nimic nu putea fi mai rău decât să ştiu că Matt a murit şi nu am putut face nimic să-l salvez. Am sărit toate de pe acea stâncă unde era aşezată peştera, pe pământul rece ce se întindea în jurul ei şi am luat-o la fugă. Dar necunoscutul era în urma noastră şi continua să arunce cu gheaţă în noi.

- Fugiţi! Am ţipat la fete în timp ce eu m-am întors, făcând un foc mare în faţa mea şi topindu-i toată gheaţa pe care o arunca spre noi. Te-ai pus cu cine nu trebuie!

   Am mărit focul şi l-am trimis spre el, sperând să-l prăjesc de tot, dar după câteva secunde, am simţit o atingere pe umăr.

- Cred că glumeşti, am auzit o voce în spatele meu trimiţând un aer rece spre mine şi făcându-mă să mă întorc îmediat.

   Dar nu mai era nimeni acolo. Am aruncat foc în jurul meu, speriată, dar nu mai auzeam şi nu vedeam nimic. Am luat-o din nou la fugă ajungând prin pădure şi aruncând cu flăcări din când în când în urma mea când mi se părea că văd o umbră printre copaci.

- Nu poţi fugi de mine! S-a auzit vocea în urma mea, făcându-mă să întorc capul şi astfel nu am văzut rădăcina groasă a unui copac ce era ieşită din pământ şi m-am împiedicat de ea.

   Am căzut grămadă peste frunzele uscate, iar cel care mă urmărea s-a apropiat de mine, prinzându-mă de mână.

- Dă-i drumul! S-a auzit vocea Lolei, iar când ne-am uitat, le-am văzut pe toate patru aliniate în faţa noastră.

- Obligă-mă! I-a răspuns necunoscutul tăios, apoi întinzând mâna către ele. Ce?

   Am încercat să fac o flacără mică să-i luminez doar chipul, dar nu puteam. Nu mai aveam puteri, nici el nu mai avea. L-am lovit cu piciorul în burtă şi mi-a dat drumul la mână, gemând de durere. Lolei i-au apărut fulgere în ochi şi începuse să se adune nori de furtună cu tunete şi fulgere, Carla formase un vârtej de apă ce se mărea cu fiecare secundă, Ruby a format mai mulţi bolovani ce o înconjurau, iar Nicole forma un vânt ce putea dărâma şi copacii din pădure. Când acesta şi-a dat seama că nu are nicio apărare, a luat-o la fugă, pierzându-se printre copaci şi tufişuri. Am vrut să-l urmăresc, să aflu cine este, dar Nicole m-a oprit.

- Stai, nu ai nici tu puteri acolo şi nu are rost să ne mai avântăm în alte aventuri. Mai bine ne întoarcem.

   Am dat din cap şi m-am întors, ducându-ne acum către peşteră să o luăm pe drumul cel bun. Nu am făcut mai mult de trei paşi că un mârâit furios s-a auzit în faţa noastră, iar un urs mare se îndrepta încet, dar sigur câtre noi. Am făcut uşor câţiva paşi înapoi, dar ursul continua să vină spre noi aşa că ne-am întors şi am luat-o la fugă prin pădure cât de repede puteam. Dar ursul era pe urmele noastre şi se mişca mult mai repede ca noi, iar în mai puţin de un minut riscam să fim hrana lui. Alergam printre copaci cât de repede puteam, dar drumul devenise din nou abrupt şi când coboram acea pantă, am alunecat şi prinzându-mă de mâna Carlei am tras-o şi pe ea după mine, rostogolindu-ne amândouă până am aterizat întrun tufiş. La câteva secunde după aceea le-am auzit şi pe Nicole, Ruby şi Lola cozând lângă noi, apoi lăsându-se linişte.

   Mârâitul ursului se auzea la câţiva metri distanţă de noi, dar am rămas nemişcate aşteptând ce e mai rău, iar ursul după ce a mai mârâit de câteva ori, s-a îndepărtat de noi. Când eram sigure că nu mai era niciun pericol, am ieşit din tufişuri, privind în jurul nostru.

- Acum chiar că ne-am rătăcit, ne-a spus Nicole arătându-ne GPS-ul. S-a izbit de un copac când fugeam de acel urs şi s-a spart. Nu mai merge.

   Vestea a căzut ca un fulger peste noi, lăsându-ne cu gura căscată şi speriate complet.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

M-am răzgândit. Nu mai modific nimic. N-am chef şi mi se pare pierdere de timp.

Acum mă gândesc serios să termin poveştile începute deja...

Mulţumesc că citiţi!