Despre tine

Capitolul 12

    Era o nouă zi, cu noi gânduri despre tine.

    Oare, îmi vei simți lipsa la liceu sau îți vei petrece tot timpul alături de Mia? Cu cea care s-a dovedit altcineva decât pretindea.

    Febra nu îmi scăzuse. Mama continua să îmi dea tot felul de pastile și siropuri, însă în zadar. Mă simțeam rău, nu aveam poftă de mâncare, iar acest lucru o supăra pe mama.

    Era ora zece atunci când telefonul mi-a sunat. L-am ridicat de pe noptieră și i-am răspuns lui Hades.

    — Alo? am spus cu vocea slăbită și răgușită.

    — Eva! Ce faci? De ce nu ești la școală? a întrebat cu o voce veselă.

    Mă bucuram că singurul meu prieten îmi simțise lipsa și că se gândise să îmi dea un telefon.

    — Sunt bolnavă. Nu mă simt deloc bine.

    — Ajung cât de repede pot! mi-a spus îngrijorat, apoi a închis.

    Am oftat. Știam că Hades este singurul pe care mă puteam baza și în care puteam avea încredere, chiar dacă trecuse foarte puțin timp de când deveniserăm prieteni. În acel moment mi-a dovedit că îmi este prieten adevărat și nu sunt doar cineva cu care își pierde timpul din plictiseală. Mi-a dovedit că va fi acolo, lângă mine, atunci când voi avea o problemă. Mi-a dovedit că nu eram singură.

    Peste puțin timp, mama a intrat în cameră și mi-a luat iarăși temperatura care nu scăzuse deloc. Capul mă durea îngrozitor, iar mușchii parcă mă ardeau, aşa că am luat un Advil pentru durerea de cap și încă câteva pastile pentru febră și frisoane. Nu înțelegeam de ce eram așa. Până în ziua precedentă nu dădusem semne cum că m-ar lua răceala, iar atunci zăceam de parcă eram pe moarte.

    Mă gândeam şi la posibilitatea ca toate astea să se întâmple din cauza evenimentelor din ultimul timp. Poate mă îmbolnăvisem de dor. Poate din cauza ta și a Miei.

    Soneria s-a auzit, iar mama a coborât să deschidă și, în scurt timp, și-a făcut apariția Hades, ținând în mâna dreaptă un buchet de crizanteme viu colorate. A pășit încet în cameră, închizând ușa după el, uitându-se ciudat la mine, ca și cum nu îi venea să creadă ce vedea. Probabil arătam ca o stafie în comparație cu el care era țiplă. Purta o pereche de blugi negri și o cămașă albastră ce se asemăna cu ochii săi minunați, și parcă era croită pe el. Se mula frumos pe mușchii lui și scotea în evidență ce trebuia.

    — Pentru tine, a spus și mi-a întins florile.

    Le-am luat și le-am mirosit. Aveau un parfum divin.

    — Mulțumesc, Hades! Dar nu trebuia să te deranjezi.

    Le-am așezat pe noptieră, iar Hades s-a așezat pe pat, în șezut, lângă mine. Mirosea divin. A mosc, însă avea și o tentă de tutun. Probabil fumase.

    — Nu a fost niciun deranj, Eva.

    M-a tras în brațele sale, strângându-mă tare, iar eu l-am îmbrățișat la rându-mi. Corpul său fierbinte era atât de mare în comparație cu al meu, care era micuț și slăbit.

    — Cum te simți? m-a întrebat.

    Am ridicat din umeri și i-am strâns tricoul în pumni. Lacrimile voiau să iasă și să îmi ude chipul palid, oricât de mult încercam să le țin în frâu.

    Era sigura persoană căreia chiar îi păsa de mine, care ținea cu adevărat la mine, care mă iubea. Singura care, după mult timp, m-a întrebat cum mă simt. Care a văzut dincolo de această răceală, chiar dacă nu și-a dat seama.

    Dar, ce puteam să îi spun? Că inima mea era făcută praf și că sufletul mă durea? Că tu erai cel care m-a adus în starea asta?

    Și, pentru prima dată în viața mea, am plâns pe umărul cuiva. M-am eliberat de toată durerea și presiunea ce puseseră stăpânire pe mine. Pe sufletul meu.

    — Te înțeleg atât de bine! mi-a spus el.