Despre tine

Capitolul 63

   Mâna ta mă trage pe holul ușor întunecat spre o destinație necunoscută mie. Nu am mers, ca de obicei, în sufragerie, ci ne îndreptăm spre altă cameră a cărei ușă a fost mereu închisă. Am ajuns doar cu un minut în urmă, am bătut la ușă, iar tu ți-ai făcut apariția mai repede decât mă așteptam. Apoi, mâna ta a prins-o pe a mea într-o strânsoare nici prea lejeră, dar nici prea brutală. Nici nu am apucat să te analizez sau să îmi dau jos încălțările. 

   Deschizi cu putere ușa maro, intrând primul, nemaiținând cont de maniere ca de obicei. Sincer, mă sperie puțin starea ta. Nu te-am văzut niciodată așa. Ești pierdut, dar totuși conștient de tot ce faci.

   Mă tragi după tine în camera luminată puțin de fereastra medie, iar, în timp ce ușa se închide brutal, cu o bubuitură asurzitoare, arunc o privire rapidă în jur. Cu siguranță este camera ta! Patul mare ce tronează în partea dreaptă are așternuturi închise la culoare, mai exact negre, iar peste tot prin încăpere sunt lucrurile tale. Nu apuc să cercetez mai mult spațiul, căci brațele tale mă trag cu rapiditate în bariera călduroasă creată de ele. Capul tău se lasă pe umărul meu, iar brațele tale își întăresc strânsoarea, însă nu mă deranjează. Tot ce vreau în acest moment este să fii bine.

   — Ce s-a întâmplat? întreb blând.

   Ca răspuns, primesc un suspin și o strângere mai tare. Fac același lucru, nevrând să te mai las să-mi părăsești brațele niciodată.

   Îți ridici capul, iar ochii tăi plânşi, plini de lacrimi nevărsate și triști fac contact cu ai mei, iar atunci se întâmplă. Inima mi se strânge dureros de tare în piept, iar buzele îmi tremură când văd în ce stare deplorabilă te afli. Te trag din nou la pieptul meu, iar tu nu refuzi, ci accepți această îmbrățișare cu brațele deschise.

   — Sunt aici! Te rog, liniștește-te, spun mângâindu-te pe spate într-un mod liniștitor. Sunt aici! Nu plec nicăieri.

   Un suspin ce-ți părăsește buzele îmi face inima să se sfâșie de durere. Nu suport să aud așa ceva ieșind din gura ta. Nu suport să te văd plângând sau trist. Eu vreau ca tu să fii mereu fericit, alături de persoane ce te fac fericit.

   Da, se spune că băieții nu plâng, însă eu nu văd acest lucru ca fiind rușinos. Și voi sunteți oameni. Aveți sentimente. Inimă. Și voi iubiți sau țineți la persoane, deci este ceva normal. Și băieții mai plâng câteodată.

   Îmi prinzi din nou mâna și mă tragi spre pat, acolo unde mă împingi, eu căzând în fund. Te apleci, iar degetele tale îmi prind șireturile adidasului stâng.

   — Aiden! încerc să te îndepărtez. Nu!

   Tu nici nu te clinteşti din loc în ciuda protestelor mele.

   — Lasă-mă, te rog.

   Vocea ta este răgușită și frântă, de parcă ai fi plâns ore în șir. Dar poate că ai făcut-o, ce știu eu?

   După ce mă scapi de încălțări, îmi faci semn să mă urc în pat, iar eu mă conformez. Capul tău se așează automat pe pieptul meu, iar brațele mele îți înconjoară spatele involuntar. Mă îmbrățișezi, la rândul tău, așa cum poți, lacrimile încă curgându-ți pe obrajii palizi.

   — Shhh, sunt aici! şoptesc.

   Îmi tragi mâna dreaptă de pe spatele tău, apoi îmi strângi palma într-a ta. Buzele tale se lipesc apăsat de ea și staruiesc acolo câteva momente. Momente în care realizez că m-ai pus, din nou, mai presus de tine.