Despre tine

Capitolul 92

    Zilele ce au urmat, tu, așa cum mi-ai spus, nu te-ai dat bătut și ai încercat să îndrepți situația, lăsând la ușa casei câte un trandafir roșu în fiecare dimineață. Când îi vedeam stând acolo, pe covoraș, un zâmbet micuț își croia drum spre buzele mele, însă inima nu-mi era complet vindecată. Și nici acum, după aproape două săptămâni, nu e. Da, gesturile tale, vorbele și zâmbetele mi-au alinat puțin din durere, însă mai trebuie lucrat pentru a putea afișa un zambet adevărat și pentru a te putea ierta.

    — Ce crezi că ar trebui să fac? îl întreb pe Hades.

    Suntem la el acasă și i-am povestit tot ce s-a întâmplat în acea zi plină cu ghinion și tot ce a urmat după. M-a ascultat în liniște, fiind atent la ce îi spuneam și consolându-mă atunci când lacrimile îmi dădeau.

    Știu că este aici pentru mine și nu mi-a dovedit acest lucru doar astăzi, ci și în trecut. De multe ori. El este umărul pe care pot plânge.

    — Mai acordă-i o șansă, Eva. Tu ții la el și ești îndrăgostită până peste cap de el, și pot vedea asta foarte bine. Însă, și când îl privesc pe el văd această sclipire în ochii lui, îmi spune blând, ochii lui albaștri fiind fixați pe mine. Văd cum privirea i se luminează când vorbește despre tine.

    — Vorbește despre mine? întreb.

    Aprobă.

    — Mi-a spus că v-ați certat și că ești foarte supărată pe el, însă nu mi-a spus de ce, iar eu nu am insistat. Era atât de trist când îmi spunea... Crede-mă, Eva, nu vrea să te piardă.

    — Nu știu ce să fac, Hades. De data aceasta nu-l pot ierta așa repede.

    Mă privește compătimitor și mă trage la pieptul lui, ținându-mă strâns acolo. În acest moment, chiar aveam nevoie de o îmbrățișare de la prietenul meu. Aveam nevoie ca cineva să fie aici pentru mine, iar Hades este ideal.

    — El e bine? întreb încet.

    Hades îmi sărută creștetul.

     — Încearcă, însă absența ta îl doboară.

    Într-adevăr, l-am văzut răvășit astăzi, la școală, însă cu siguranță se va odihni în acest week-end, căci astăzi este vineri. Cât despre mine, nu știu ce să zic. Mâine împlinesc optsprezece ani, iar gândul că îmi voi petrece ziua departe de el și în suferință îmi aduce un gust amar pe limbă. Însă, voi lua cina împreună cu mama și Hades și totul va fi cât de cât bine.

    — Nu renunța la el, Eva! Te rog, nu-i face asta. Și nu-ți face asta nici ție.

    Îl strâng mai tare în brațe și îi sărut obrazul în care se formează imediat o gropiță adorabilă. Știe și el cât de mult îmi place și, uneori, zâmbește doar pentru a i-o admira și pentru a mă face fericită.

    — Aceste cearcăne îți strică frumusețea orbitoare, deci scapă de ele, îmi spune arogant.

    Chicotesc.

    Știu că arăt groaznic din cauza lipsei alimentației și a odihnei, însă nici nu mă chinui să mă aranjez.

    — Între voi cum merge treaba?

    Chipul i se luminează, lăsând la iveală un zâmbet gigantic și doi ochi sclipitori.

    — Totul este bine. Mai bine decât mi-am imaginat. Rosalía este absolut minunată și mă bucur că Dumnezeu mi-a scos-o în cale.

    — Sunt atât de fericită pentru tine, Hades!

    Îmi zâmbește.

    — Zilele trecute i-am spus pentru prima dată că o iubesc, îmi mărturisește. Chipul i s-a luminat dintr-o dată și s-a aruncat în brațele mele, iar, în acel moment, am știut că și ea mă iubește.

    Mărturisirile sale mă fac să ies din starea de tristețe ce predomină de două săptămâni. Zâmbesc cu adevărat, chicotesc și mă poate face chiar și să râd. Și așa trec următoarele ore. Însă, când sunt singură pe drumul spre casă, îmi amintesc toate momentele petrecute cu tine. Toate clipele frumoase în care m-ai făcut să zâmbesc, în care mi-ai făcut fluturașii din stomac să mi se agite, chiar și momentul în care m-ai sărutat. Inima îmi pulsează dureros, iar tristețea năvălește peste mine, trântindu-mă la pământ.

    Suferință, tu, dureros de dulce...