Despre tine

Capitolul 55

    Sunt trezită din visul meu frumos de alarma ce anunță ora șapte dimineața. Vineri este o zi extraordinar de grea, și nu din cauza materiilor predate, ci din cauza oboselii ce s-a acumulat peste săptămână.

    Mă ridic cu greu din pat, cu ochii pe jumătate deschiși, căscând. Îmi introduc tălpile în papucii pufoși de casă și pornesc alene spre baie. Lumina orbitoare mă face să îmi închid ochii și să strâng de ei, în disconfort. Îmi fac rutina zilnică, periându-mi dinții și părul, spălându-mi fața și mâinile, apoi părăsesc baia în liniște. Arunc o privire pe geamul din camera mea și observ că astăzi este înnorat, așa că optez să mă îmbrac cu ceva mai gros. Îmi iau o pereche de blugi strâmți și un pulover alb, în picioare încălțând o pereche de botine joase. Îmi iau rucsacul de jos, apoi telefonul de pe noptieră și cobor la parter, îndreptându-mă spre bucătărie, acolo unde știu că mă așteptă micul dejun pregătit de mama, nu cu mult timp în urmă. A fost în tură de noapte, așa că astăzi este liberă, iar cel mai probabil acum doarme. Merită odihnă din plin! Muncește exagerat de mult, o bună parte din timp petrecând-o la spital, printre adulți și copii bolnavi. Observ și cheile mașinii lângă farfuria cu mâncare, iar lângă este atașat un bilețel.

"Ia mașina astăzi, este foarte frig. Condu cu grijă, te rog!"

    Mama este foarte protectivă, însă acest lucru nu mă deranjează. Știu de ce este așa cu mine, îi e frică că mă poate pierde și pe mine. Iar eu nu îmi doresc asta, căci o iubesc prea mult și nu merită să mai sufere. Nu merită să treacă prin ce a trecut atunci.

    După ce termin de mâncat, iau o înghițitură din sucul de portocale și mă ridic de pe scaun. Îmi pun farfuria goală în chiuvetă și pornesc spre intrare, apucând din drum cheile cu mâna. Îmi iau pe mine un palton alb și gros, apoi conduc cu prudență până la școală.

    Când ajung la dulapul meu, renunț la palton - căci în școală este cald - și îl bag în dulap, după ce îmi scot cărțile pentru prima oră.

    Și, mergând așa pe hol, dau de cea mai frumoasă privire verde, ce mă privește curioasă și cu admirație. Picioarele îmi tremură subtil și strâng mai tare cărțile la piept. Când te apropii de mine, inima mi-o ia la galop și mă panichez, neștiind ce să fac sau cum să încep o conversație cu tine.

    Însă, tu te apropii din ce în ce mai mult de mine, până când capul tău este la o distanță milimetrică de al meu.

    Iar atunci se întâmplă.

________________________________________

    De acum încolo voi posta mai rar, mai exact atunci când îmi voi aduce aminte.

    Așa cum voi nu ați putut să îmi lăsați o părere/un răspuns într-un amărât de comentariu la întrebarea mea - o singură persoană a făcut-o -, nici eu nu o să mai pot posta de acum încolo.

    Sper că m-am făcut înțeleasă!