Despre tine

Capitolul 68

   — Sunt un prost, Eva. Iartă-mă!

   Brațele tale continuă să mă țină strâns la pieptul tău, iar inima îți bate frenetic, la fel ca a mea. Nu îți mai înțeleg comportamentul. Cu ce am greșit de data asta? Ce te-a determinat să te comporți așa cu mine? Aş vrea să te întreb toate aceste lucruri, însă îmi e frică. Nu de tine, căci știu că nu ai putea să mă rănești vreodată fizic, ci de cuvintele tale, ce dor al naibii de tare.

   Te îndepărtezi puțin, iar degetele tale fine îmi șterg lacrimile vărsate de pe chip. Buzele tale iau forma unui sărut pe fruntea mea, transmițându-mi fiori în tot corpul. Chiar și atunci când sunt supărată pe tine corpul meu reacționează la atingerea ta.

   — Îmi pare rău...

   Șoapta ta se face auzită în liniștea locuinței. Nu am curajul necesar să te privesc, așa că privirea mea stă ațintită pe podeaua de lemn a holului.

   — Vino, te rog.

   Mâna ta o găsește pe a mea și mă trage după tine, spre dormitor. Pășesc timid în urma pașilor tăi, iar, când ajung în încăperea ce m-a găzduit o noapte, parfumul tău mă izbește din plin, încântându-mi simțurile. Inspir adânc, nesăturându-mă de mirosul tău specific ce mă liniștește mereu.

   Mă rotești, iar mâinile tale îmi cuprind brațele și mă faci să mă așez pe patul moale. Privirea îmi este încă plecată, neavând curajul sau voința de a o ridică. Mă surprinzi atunci când te simt îngenunchind în fața mea, iar mâinile tale își croiesc drum până la obrajii mei, cuprinzându-i în palme.

   — Eva...

   Refuz să te privesc.

   — Îmi pare tare rău. Știu că am dat-o în bară rău de tot și am spus lucruri urâte.

   Degetele tale îmi prind bărbia și îmi forțează capul să se ridice, iar eu mă conformez, însă închid ochii, căci nu sunt pregătită.

   — Deschide ochii, Eva. Uită-te la mine! Am nevoie să îți privesc ochii calzi.

   Nu știu ce îmi faci, însă vocea ta frumoasă reușește să mă facă să vreau și să pot deschide ochii. Privirea ta verde o aștepta pe a mea, iar când s-au întâlnit parcă ieșeau scântei, atât de intens ne priveam. Inima şi-a ieșit din ritmul normal, iar stomacul mi s-a strâns într-un ghem mic.

   — Nu știu ce s-a întâmplat cu mine, șoptești. Acolo, în parcare, am simțit cum ceva se rupea în mine când te-am văzut plecând cu Hades. Mă simțeam... abandonat. Părăsit...

   — Aiden...

   — Știu, mă întrerupi tu. Știu că mi-ai promis că nu o să mă părăsești niciodată, însă așa m-am simțit atunci, iar acest lucru m-a făcut să reacționez impulsiv, fără să gândesc. Am spus cele mai mari prostii, cele mai urâte cuvinte, ce au ajuns să te rănească și să te facă să plângi. Iar atunci... Mi-a picat cerul în cap. Toată lumea mi s-a destrămat. Mă simțeam ca ultimul om.

   Durerea ți se citea pe chip și era ușor de recunoscut în vocea ta, iar cele câteva lacrimi ce ți-au părăsit ochii... Doamne! Parcă mi se frânge inima în mine când te văd atât de vulnerabil.

   Mă cuprinzi în brațe, iar buzele tale continuă să șoptească:

   — Îmi pare tare rău... Nu am vrut...

   — Uneori, am impresia că nu ești tu...

   Te îndepărtezi puțin de mine, iar degetele mele îți șterg urmele lacrimilor ce ți-au pătat obrajii. Ochii tăi mă privesc curioși, iar atunci îmi fac curaj să întreb:

   — Aiden, ești cumva bipolar? spun încet.

   — N-Nu...

   Închizi ochii trist și oftezi.

   — Nu știu, continui. Cert este că înnebunesc când vine vorba de tine.