Mommy | H.S.

41:"Ce vreti?"

"Sunteți ce?!"

Am izbucnit ca un vulcan care mocnea de decenii intregi. Simțeam cum o venă îmi pompa pe gât și dacă nu eram atta de turbat probabil mi-as fi facut griji ca o să se sparga și o sa-si cauzeze o nenorocită de paralizie. Dar asta ar fi fost un mic copil pe lângă ceea ce se întâmpla acum sub ochii mei.

"Minciuni!" Am mârâit fumegând și trantindu-mi pumnii de birou.

Cei doi mă privită ca pe un nebun pentru o secunda, apoi isi aruncara cateva priviri sceptice.

"Minciuni?" Repetă după mine femeia care incepu imediat sa-si cotrobăie prin geantă. Scoase imediat câteva fotografii pe care mi le întinse.

Le-am privit nervos și am ezitat să le iau, dar ea insistă.

"Tot minciuni sunt și astea?" Continuă să vorbească, dar nu am mai bagat-o în seamă.

Mi-am fixat privirea pe fotografiile din fața mea și toată nervozitatea imi era substituita de șoc. Pozele erau cu ei acum câțiva ani, iar puștoaica de lângă și era nimeni alta decât Juliet a mea.

Acele pozele demonstrau cât de multe lucruri pot ascunde; întruchipau o familie fericită și unită, dar asta era exact opusul la tot ce mi-a povestit Juliet. Încă o dată mi s-a demonstrat ca pozele sunt foarte înșelătoare și mutilează drastic realitatea.

"Să înțeleg ca te-ai convins acum?" Întreba mult mai sigură pe ea.

Am pufnit dezgustat de îndrăzneala lor și le-am rupt pozele, păstrând doar bucățile în care era Juliet, iar apoi am aruncat resturile spre și demonstrandu-le ca îi pot trata cu aceeași superioritate arogantă. Până la urma eram în biroul meu și în firma mea, ce mama dracului?

"Ce vreți?"

Am trecut eu direct la subiect pentru ca indivizii din fața mea erau în mare, mare pericol sa nu mai iasă de aici în viața. Încă o scanteie și le crăpam capetele amândurora.

"Ti-am spus deja, vrem să vorbim cu Juliet."

Cuvintele ei mă înfuriau și mai tare și încercam să nu-mi pierd și mai tare calmul când vedeam ca idiotul asta nu zicea nimic. Cine lăsa o femeie să se confrunte cu alt barbat în timp ce el sta și se uita ca prostil în târg?

"Asta nu o să se întâmple."

Vorbeam foarte calm in ciuda dracilor pe care îi aveam.

"De ce nu?" Se încruntară amandoi spre mine.

"De ce nu? Chiar aveti tupeul să mă întrebați așa ceva după tot ce ați făcut?!" Paharul meu se umplu si am impins furios scaunul în spate conștient ca probabil am zgâriat parchetul.

"Ce știți voi despre ea? Ați abandonat-o ca ultimii oameni! Cum i-ati putut face așa ceva propriei voastre fiice?! Știți ca a fost aruncată intr-un orfelinat în timp ce voi erati bine mersi acasă?" Am urlat. Ușa se deschise și Samantha își strecura capul cu om privire îngrijorata. Probabil speriasem toată clădirea cu răcnetele mele.

"Domnule Styles, este totul în regulă? Doriți sa-"

"Am tot sub control, asigura-te ca toți angajații sunt la treaba lor." Am spus de data asta mai calm, dar tonul meu a rămas la fel de stern. Îmi înțelese imediat mesajul și închise ușa, iar eu am privit cu coada ochilor gunoaiele din fața mea.

"Nu știi nimic din ce s-a întâmplat!" Marai de data asta el si mi-am arcuit sprânceana dezgustat.

"Nu? Explicati-mi voi atunci! Chiar sunt foarte curios." Mi-am pus mâinile în sân.