Mommy | H.S.

42:"Unde e?"

"Unde e?"

M-am ridicat fulgerător de pe canapea și am lăsat țigarea în scrumieră. Mama cobora încet scările și ma privi încruntată câteva secunde când simti fumul din camera. La naiba, și nu fumasem decât trei.

"E sus. Fă bine și du-te la ea, nu de mine are nevoie acum." Mă sfătui ea și, ca de obicei, tot ce spunea ea avea o urma de adevăr. Am sarutat-o pe obraz când am ajuns lângă ea și îmi prinse delicat mâna oprindu-ma din a mai înainta.

"E supărată rău, Harry. Și eu sunt. De ce nu mi-ai spus ca a trecut prin toate astea? Mi s-a rupt inima în doua când mi-a povestit totul. Nu mă interesează cum v-ati cunoscut, doar... Nu mă dezamăgi, bine? Am încredere în tine." Mă privi fix în ochi și i-am văzut albul ochilor pătat de mici firicele roșiatice. Uram să știu ca a plâns, mai ales din cauza mea.

Cred ca e adevărat când se spune ca minciuna are picioare scurte. Nu am ajuns deloc bine ascunzandu-i adevărul.

Am dat ușor din cap și am încercat să zâmbesc, deși mi-am dat seama ca încercarea mea ridicolă eșua. Mama mă știa foarte bine și nu puteam să o duc cu zăhărelul atât de ușor.

Simțeam ca nu se mai termina scările când am urcat la etaj și începeam să mă întreb unde e. Dar când am văzut ușa dormitorului nostru deschisă, am intrat și am inchis-o silențios în urma mea.

Juliet era întoarsă cu spatele și strângea în mâna draperia groasă. Știam ca e supărată, poate chiar ranită. Iar adevărata problemă era ca nu știam cum să rezolv asta.

"Hei..." Am zis încercând sa-i câștig atenția și își întoarse capul spre mine. Dar nu și privirea. Ochii ei erau în pământ și chiar și în lumina slabă din camera îi vedeam ochii roșii din cauza plansului.

Nu imi răspunse verbal la salut, ci doar își mișca puțin capul. Am oftat prelung și m-am apropiat încet de ea, speriat de o posibilă respingere. Iar mă văzuse comportandu-ma ca un țăran.

Când am ajuns în spatele ei s-a întors fulgerător cu fața spre mine și ma lua în brațe disperată. Lacrimile nu au întârziat să apăra și ploaia de cristale părea să fie acidă. Mi-am înfășurat brațele strâns în jurul ei și suspinele îi erau acum înăbușite de pieptul meu.

Nu știam ce altceva ar trebui să fac, așa ca am sarutat-o apăsat pe creștetul capului și am ridicat-o în brațe asezandu-ma pe marginea patului. Am încercat să o asez intr-o poziție cât mai comodă cu putință și am încet să o legăn ușor.

Voiam sa-i opresc suspinele și singurul mod în care puteam să o fac este sa-i distrag atenția.

"Vorbește cu mine, Juls." Am zis asezandu-mi bărbia pe umărul ei. "Ce te-a supărat atât de rău?" Am continuat cu o voce blândă.

Își trase nasul și ma privi în ochi. Inima mea se sfărâma în bucăți când îi vedeam privirea chinuită, deși în ochii ei sclipea și o urma de uimire.

"Nu vezi și tu, Harry? Nimic nu merge bine. I-am văzut după atâta timp și nici nu știu cum m-am simțit." Reuși să articuleze în cele din urma și își duse mâna la nas. I-am urmărit la fel de fascinat ca până acum degetele subțiri și lungi care, dintr-un anumit motiv,  mi se păreau extrem de interesante.

"Credeam ca o să-mi fie dor de ei și ca o să vreau sa-i văd. Dar nu am simțit așa ceva. Ci furie și ură." Zise răspicat și suspină din nou. Mi-am dat seama ca făcea eforturi mari sa-si oprească suspinele și să încerce să vorbească coerent. "Arătau bine. Arătau atât de bine, de fericiți, lipsiți de griji. Păreau exact cuplul ala de oameni care nu au putut face copii și si-au petrecut toată viața în vacante scumpe și fără probleme pe cap. Se pare ca eu eram problema lor și din cauza mea nu se puteau ei desfășura așa cum își doreau." Zise clar și tăios, lăsând orice suspin la o parte și privi fix spre picioarele ei.

"Și mai zis unii ca un copil e cea mai mare bucurie a părinților. Sigur." Pufni de data asta ironica. Am strans-o în brațe încercând să o fac să mă priveasca, dar refuza.

"Ce tot spui, Juliet?! Un copil e o minune de la Dumnezeu." Mi-am strecurat palma pe lângă ea lână am ajuns la burta care era foarte rotunjită acum. "Nu la tine a fost problema! Cum poți să crezi asta?" Naivitatea și ura de sine pe care le emana Juliet uneori mă scoteau din minți.

"Dacă au fost în stare să se gândească la așa ceva, nunse pot numi părinți. Nu se pot numi oameni, de fapt. Tot ce ți s-a întâmplat este din cauza lor, nu trebuie să te învinovățești pentru nimic."

"Dacă nu eram eu, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat. Iar acum am suparat-o si pe Angela. A început chiar să planga." Argumenta ea.

"De ce crezi ca a început să planga?" Am intrebat sceptic și curios.

"Pentru ca am mintit-o. Am suparat-o, am luat-o drept fraieră și am dezamăgit-o. Nu voiam să se ajungă la așa ceva și uita-te și tu cum a aflat." Șopti tristă și își puse mâna peste a mea, frecandu-mi ușor pielea. Am oftat în părul ei și i-am sărutat ușor urechea înainte să încep să vorbesc.

"Te înșeli, te înșeli foarte tare. Plânge pentru ca..." Mi-am închis gura la timp, deși nu credeam ca e altă modalitate mai elegantă de a spune asta. "Îi este milă de tine și de tot ce ți s-a întâmplat. Și probabil s-a și enervat foarte tare. Se pare ca asta aveți voi în comun, plângeți în aceleași circumstante." Am încercat să o dreg la final și ea nu facu decât să-si scuture capul neconvinsa.

"De ce refuzi să vezi cât de gresit e tot ce se întâmplă, Harry?" Întreba dintr-o dată și își înfipse ochii intr-ai mei. Am simțit efectiv un șoc electric când oceanele alea alabstre m-au privit.

Aveam impresia ca vorbele ei aveau dublu înțeles.

"Nu vrei să accepți asta, dar ce facem noi aici este...doar un joc stupid de copii. Un joc care deja a ajuns prea departe, dar acum nu mai e nimic de făcut." Își mișca palma în sus și în jos pe materialul bluzei și șoptea fiecare cuvânt cu o amărăciune care-mi sfâșia sufletul. Acum când altcineva spunea toate astea, îmi dădeam seama cât de adevărat e rahatul în care ne bagasem. Nu era un vis, un coșmar sau un joc, asa cum îl numise ea. Era o adevărata greșeală, făcută de un mare, mare idiot.

Iar acel idiot nu eram decât eu.

"O să o scoatem la capăt, ai să vezi. Vom rezolva si cu parintii tai, nu se vor atinge de tine niciodată.nuno să le permit asta, Juliet." Am asigurat-o folosind un ton stern. Asta era o promisiune pe care nu aveam de gând să o încalc. Sub nici o formă.

Ochii ei se umplură din nou de lacrimi si ofta adânc inchizandu-i. Lacrimile s-au scurs imediat pe obrajii ei când pleoapele i s-au strâns și eu începeam să mă simt iar neputincios. Era inutil sa-i spui unui om care plânge să nu o mai facă. Dacă lacrimile erau adevărate, nu aveau să se oprească la comandă.

"Nu înțelegi." Înghiți în sec și continuă să planga. Acum mi-am dat seama cât de silențios o făceai intrarea care imi umbla prin cap era dacă aș putea fi vreodată capabil sa-mi dau seama dacă plânge fără să o văd.

Ambiguitatea din vorbele ei îmi dădea dureri de cap.

"Urăsc să te văd plângând."

"Lacrimile mele nu au impresionat niciodată pe nimeni. Lumea credea ca plâng pentru ca sunt o răsfățată și am nevoie de atenție. Niciodată nu am fost consolata când plângeam și eram obligată să mă opresc dacă cineva îmi impune asta. Știi cât de greu este să-ti înfrânezi lacrimile când nu vrei să faci nimic altceva decât să uzi o pernă până adormi?" Suspină ea. "Nimeni nu mi-a înțeles lacrimile și totuși toți aveau pretenția să știe tot ce se întâmplă cu mine. Cum cred ei ca-mi pot face față dacă nu știu să mă liniștească în momentele grele?"

Nu-mi doream decât să-mi deschid sufletul și să o închid pe ea în cutia mea toracică. Nu suportam să văd sau să aud cât era de ranita si îmi venea să blestem tot ce timea de familia ei de nenorociți.

"Mă bucur ca ești aici, Harry." Zise ușor și se întinse sa-mi sarute brațul.

Și eu ma bucur. Și eu.

___________

Capitolul asta e doar un fulger, dar are mici detalii pe acolo.

Have a nice night, darlings! ♥♥