Academia Îngerilor

Trei în loc de doi

  Simt cum inima îmi sare din piept când intru în casă și dau cu ochii de Serena. Fac un pas în spate ca să nu mă lovesc de ea, fiindcă ne așteaptă exact la intrare: are pupilele dilatate și ne fixează cu privirea.

Pare speriată, realizez.

Nu l-am luat în calcul și pe Kailas, am vrut să evit ciocnirea de Serena și tot corpul mi se lipește de spatele lui. Răsuflu greu când își înfășoară brațul în jurul meu, însă mă ține atât de protector încât mă calmez instant.

Acum totul e regulat. Și respirația și bătăile inimii mele.

—Serena? îngân, neștiind ce s-a întâmplat

Pot vedea yona la picioarele ei, ceea ce mă nedumerește teribil. Oare a fost cineva aici?

Mă gândesc la iad, la Saklas, la oglindă. Mă gândesc la atât de multe posibile motive.

—S-a întâmplat ceva? continui, iar Kailas pufnește, însă nu îmi dă drumul

—Nu mai știu să scriu, icnește dintr-o răsuflare

Eu nu prea înțeleg, cel puțin nu pe loc, dar aparent Kailas se prinde mai repede, fiindcă mârâie frustrat:

—Și ți se pare că am față de abecedar sau ce?

Mă desprind din încleștarea brațului lui și o apuc pe Serena de ambele maini, ca să-i dau de înțeles că totul e în regulă.

Ochii îi zboară de la yonă la mine de vreo câteva ori, până începe să vorbească iar.

—Știu să scriu, am cuvintele în cap, le și vizualizez mintal! Adică știu cum arată, dar mâna nu mi se mișcă, nu le pot da o formă! Ce se întâmplă cu mine?! izbucnește în plâns, lăsându-se în jos

Mă așez și eu lângă ea, în timp ce Kailas rămâne în picioare deasupra noastră.

Nu am un răspuns pentru ea, până acum niciun om nu s-a mai aflat în situația ei. Nu știu dacă e normal să nu mai poată face lucruri pe care odinioară le făcea sau dacă pur și simplu încă se află într-o stare de șoc care o împiedică să desfășoare anumite acțiuni și să gândească limpede.

—Ok, deci nu ai întrebări? bate Kailas din palme, mimând entuziasmul

Știu că se preface doar ca să o supere.

—Ba am întrebări! îl oprește Serena

Tonul ei e atât de ferm încât ne ia pe amândoi prin surprindere. Pe mine într-un mod plăcut, pe el nu știu...

—Și atunci de ce pierzi vremea cu maimuțăreala asta ieftină? Nu mai știu să scriu, vai! Treci direct la subiect, o avertizează

Nu îmi place deloc cum îi vorbește, așa că îi atrag atenția:

—Te rog frumos.

Atât. Și înțelege.

Sper.

—Deci o să vă zic ce am înțeles sau cel puțin ce cred că am înțeles până acum și vă rog frumos să mă corectați dacă greșesc.

Dăm amândoi din cap.

—Am murit, dar înainte de asta, mereu m-am întrebat ce se întâmplă când murim, dacă iadul și raiul chiar există. Cu ceva ani în urmă speram să nu mai fie nimic, viața deja mi se părea mult prea obositoare, voiam doar să fie neant, să nu mai exist, simt sau gândesc. Bunica îmi zicea că Dumnezeu o să ne pună o oglindă în față, că sfinții și îngerii or să fie și ei acolo, și pe sticlă se va derula viața noastră, toate faptele bune și rele pe care le-am facut de-a lungul ei. Sper să nu! suspină. Încă nu l-am văzut pe Dumneze-