Academia Îngerilor

Acomodare

Mă trezesc buimacă, cu părul fluturând în neștire și picioarele tremurând.
Amintirile îmi revin pe măsură ce duc la capăt eforturile supraomenești de a mă ridica.

Nu, nu se poate! Sunt... chiar sunt în lumea oamenilor?

Îmi fac mâinile streașină la ochi ca să mă protejez de soarele arzător și îmi plimb privirea pe clădirile înalte, oamenii de pe partea cealaltă a trotuarului, zgomotul mașinilor, cântecul păsărilor și murmurele înfundate care se aud de peste tot.

Ce diversitate! Ce freamăt!

Imediat ce rostesc cuvântul "freamăt", îmi dau seama de schimbare.
Pacea a dispărut. Mă simt grea, sunt conștientă de fiecare parte a corpului meu, până și respirația mi-e diferită.
Cu toate astea... debordez de o energie necaracteristică.

Mă retrag în mijlocul unei alei întunecoase, departe de privirile trecătorilor, și analizez absolut tot îmi sare în ochi.

Femeia blondă care-și ține copilul de mână și râde de fiecare dată când acesta spune ceva ce eu nu pot auzi, iar mânuțele îi zboară-n stânga și-n dreapta în timp ce gesticulează pentru a se face înțeles.
Bătrânelul de pe bancă, care citește un ziar si ridică foarte caraghios din sprâncene, înainte să întoarcă câte o pagină.
Bărbatul încruntat, sprijinit de zidul verde.

Într-adevăr, oamenii nu-s perfecți, sunt atât de diferiți unii de ceilalți, dar tocmai asta îi face atât de speciali și plăcuți vederii.

Sunt atât de absorbită de ceea ce fac, încât durează foarte mult până ce realizez că sunt  singură, pe pământ, complet debusolată.

Oh, nu!

Unde-i Kailas? Dumnezeule!
Îmi rotesc privirea în stânga și-n dreapta, panicată.

Nu e. M-a păcălit. M-a adus aici și a plecat.
Doamne! Cum am putut fi atât de naivă? Ce a fost în capul meu?

Îmi acopăr fața cu palmele ca să înăbuș disperarea, deghizată sub formă de lacrimi și suspine.

Sunt atât de speriată încât stomacul mi se strânge și simt un fior rece în capul pieptului.

Ce mă fac? Cum plec de aici? Oare mi-a observat cineva lipsa? Dacă da, mă vor găsi? Vor știi că am fost azvârlită pe Pământ?

—Scuză-mă, domnișoară...mă lași să trec? Te-ai pus în mijlocul drumului!

Tresar și mă întorc, dând nas în nas cu un băiat foarte ciudat.
Nu îmi pot opri exclamația de surprindere care îmi iese din gură, în momentul în care îi văd tunsoarea ciudată, desenele de pe mâini și găurile din sprânceană.

Ce Dumnezeu e asta?!

Îi ating fața și îi conturez bucata de metal înfiptă în buză. Trag de ea ușor, dar nu iese.
Cum a băgat-o aici?

—Ce tot faci?! Ești nebună?!

—Ce... ce-s astea? spun și arăt spre cerneala care îi acoperă pielea.

De fapt, știu ce sunt. Le-am văzut pentru prima oară când am avut proiectul acela despre Serena Moon. Dar acum... că mă holbez la ele..

Se zgâieste la mine, ridicând dintr-o sprânceană.

—Tatuaje, ce altceva?

—De ce ți-ai strica pielea în halul ăsta?

—Dumnezeule, nu-mi spune că am dat peste vreo nebuna! Așa-i, o să ajung în iad! Poate ne vedem pe acolo, hai, dă-te din calea mea!

  Din vorbele sale îmi rămâne în cap doar cuvântul "Dumnezeule".