Academia Îngerilor

Nu-mi plac ghicitorile

Mă trezesc amorțită și am impresia că oasele mi-au ruginit. Mă ridic în șezut și gem când mintea îmi este inundată de întâmplările petrecute cu o zi în urmă.

Sar din pat, deși gestul mă face să închid ochii și să suspin. Atât de rău am dormit?
Deschid ușa tronei cu gândul să merg direct la oglindă și să caut măcar un semn că ceea ce s-a întâmplat a fost într-adevăr real...doar că încremenesc în prag și picioarele mi se înmoaie instantaneu.

În fața bucății de sticlă stă o siluetă necunoscută, îmbrăcată toată în haine argintii.
Cred că îmi simte prezența, fiindcă își întoarce capul spre mine. Incapabilă să mă mișc măcar, îl analizez tremurând din toate încheieturile.
Podoaba sa capilară pare decolorată, aproape gri.
Își ține mâinile în buzunarele pantalonilor din materialul lucios și îmi aruncă o privire care mă cutremură, căci îmi pare bolnăvicios de crudă.
Câteva șuvițe de păr îi atârnă deranjant de mult pe frunte, dar nu pare să-l incomodeze în vreun fel.
Nasul drept îi dă o alură foarte nobilă, iar felul în care doar stă acolo, de parcă ar fi din piatră, mă sperie.

—Cine ești? mă bâlbâi

Își dă ochii peste cap și se reîntoarce spre oglindă, exact când aud:

—Sper că ai dormit mai bine decât mine, Dalinda!

Akarius?

Mintea mea face repede conexiunile și când îl identific pe cel din fața mea ca fiind Saklas, totul se prăbușește peste mine.

Încă nu pot să cred că am făcut una ca asta, că am permis unui zatos să intre aici. Sunt o criminală. Nu mai sunt nimic.

(Zatos= înger căruia i-a fost interzisă intrarea în rai; eliminat, fugar)

Stai! Nu eu l-am adus aici. Nu l-am ajutat cu nimic. Nu e vina mea.

Minciunile pe care mi le spun îmi fac stomacul să se întoarcă pe dos, fiindcă e foarte limpede că eu port toată vina.
Mai pot să îndrept asta doar dacă o iau chiar acum la fugă și anunț pe toată lumea că principalul zatos este aici, Dumnezeu știe cum.

Parcă citindu-mi gândurile, Saklas încheie conversația cu Akarius și începe să pășească spre mine. Are un mers legănat, cumva strâmb.

—Încântat de cunoștință, Dalina.

Mă uit speriată la mâna lui întinsă.

—Dalinda. Numele meu este Dalinda. îl corectez ușor jenată

Oftează ca și cum s-ar fi așteptat la altceva din partea mea și mă cuprinde de talie cu ambele mâini.
Țip și mă trag într-o parte, lovindu-mă de tocul ușii.

—Și ai țipat pentru că ce? spune pe un ton care îmi dă senzația unui ghețar

Nu vreau să fiu răutăcioasă și să-i spun că am țipat fiindcă nu suport ideea de a fi atinsă de cineva ca el. A greșit, da. Și eu am greșit. Doar că el nu a dat niciodată semne că s-ar căi pentru faptul că l-a sprijinit pe Lucifer și l-a trădat pe Tatăl nostru. Urma să fie adus în fața Consilului alb și a fugit, refugiindu-se în Iad.

—M-ai speriat. șoptesc, făcând și mai mulți pași în spate

Își dă ochii peste cap și cu doar două salturi elimină cu totul distanța dintre noi.
Mă prinde de braț ca să mă țină pe loc și începe să se uite la mine într-un mod foarte bizar.
Privirea îl alunecă în sus și în jos pe fața mea, făcându-mă să înghit în sec.

—Eu te știu pe tine. declară

În ochii lui se găsesc toate nuanțele de verde, dar cel mai mult predomină cea întunecată, aproape neagră.