Academia Îngerilor

Scântei și alegeri

După ce a doua oră cu Înțeleapta Sirinda se termină, Gayani se ridică prima din bancă și dispare imediat pe ușă. Îl văd pe Maruki alergând după ea și stomacul începe să mi se agite, prevestind niște zile furtunoase.

—Dashiell! Unde ai fost până acum, frate?

—Credeam că ai murit!

—Ce s-a întâmplat?

—E adevărat ce se aude?

Întrebările care continuă să vină mă amețesc, așa că dau să plec, însă o mână mă oprește.
Rămân în picioare și îmi întorc capul spre Dashiell, care mă fixează cu mingiile lui strălucitoare. Simt că mă pierd, așa că îmi umezesc buzele cu limba.

—Vreau să vorbesc ceva cu tine. Te rog.

Ceilalți rămân lângă banca noastră, uitându-se suspicioși. Dezgustați. Habar n-am.

Nu înțeleg cum el poate să se prefacă că suntem numai noi doi aici, având în vedere că pe puțin zece îngeri ne respiră în ceafă, analizându-ne fiecare mișcare.

—Sigur. răspund într-un final, sperând să îmi dea drumul

Doar că nu o face, iar eu, din nu știu ce motiv, simt nevoia să-l caut cu privirea pe Kailas. Îl găsesc sprijinit de perete, cu mâinile în sân și ochii pe noi.

Înghit în sec.

Noul meu coleg de bancă se ridică și mâna îi coboară până ajunge să își împleticească degetele cu ale mele.

Icnesc surprinsă și obrajii mi se colorează.
Vreau să îmi dea drumul, însă nu îmi doresc să fiu răutăcioasă. Atingerea sa e caldă, dar se simte incredibil de ciudat.

—Dashiell! Oprește-te!

Divon este cel care vorbește. Aripile i se leagănă în stânga și în dreapta, iar postura sa dreaptă și buzele strânse mă duc cu gândul la un înger al răzbunării.

Se apropie de locul în care suntem noi doi și nici măcar nu se uită la mine atunci când mă împinge, aruncându-mă pe jos.
Țip speriată, dar reușesc să îmi acopăr capul la timp.

—Ce e în capul tău? Puteai să o rănești!

—Nu ridica tonul la mine. îl avertizează Divon

Mă ridic, scuturându-mi rochia.
Înghit în sec când dau de Kailas, care mă privește. Nu mai e lipit de perete. Are brațele strânse pe lângă corp și arată pregătit de...plecare? Nu reușesc să îmi dau seama, dar pare încordat.

Știu că e confuz. El nu are nicio idee despre nou venit.

Continuă să se uite la ce se întâmplă în față, atât de atent încât mă înfior.

Își mușcă buza și cercetează chipul lui Dashiell, apoi pe cel al lui Divon. Ochii săi sunt mai întunecați ca niciodată și umbra aripilor maiestuoase dansează pe perete.

—Ești bine? strigă Dashiell spre mine, încercând să treacă de Divon

Dau încet din cap, aproape inconștient.

—Dispari nu știu cât timp, mârâie Divon și îl apucă de umeri

Dashiell nu a fost niciodată un tip violent. A fost mereu tăcut. Calculat. Inteligent.
Tocmai de asta nu ripostează acum în niciun fel și îl lasă pe băiatul cu părul albastru din fața lui să își descarce furia.

—Apoi apari aici și te prefaci că nu s-a întâmplat nimic! Te așezi lângă deformata aia și îi ignori pe toți! Ăștia îți pun întrebări și tu nici măcar nu-i privești! Ne iei de proști, Dashiell?