Academia Îngerilor

Manipulare

—A spus că sunt defect?

  Îmi frământ mâinile în poală și mă uit la el, încercând să îmi dau seama ce simte acum, după ce i-am povestit toată întâlnirea cu Gayani.
Exceptând, firește, momentul din camera mea și cel din diatră, când Kailas m-a lipit de perete și m-a sărutat. Nu, nu m-a sărutat. Mi-a pus viața în pericol.

  Sunt foarte agitată. Dashiell e aici, iar Kailas ar putea sosi din clipă în clipă.
Doar că n-a trecut mult timp de când a plecat, și de obicei stă ceva...oriunde se duce el.

  Acum cred că e la Gayani. Și asta mă neliniștește atât de tare încât fac eforturi considerabile să stau locului.

—Da...de ce a spus așa ceva?

  Poate n-ar fi trebuit să îl întreb asta. Chiar nu îmi doresc să se simtă prost.

Oftează. Luminile din ochii lui pâlpâie.

—Numai Gayani știe ce e în mintea ei. Sper că nu te-a influențat... în vreun fel. rostește precaut

Scutur negativ din cap.

—Ce s-a petrecut între voi ultima oară?

Se încruntă.

—Iartă-mă, Dalinda, dar mi s-au întâmplat multe lucruri de atunci și chiar nu îmi mai amintesc. răspunde după ceva timp

Știu că nu e sincer.

—Unde stai? întreb

Chiar nu m-am gândit la asta până acum.

—În vechea mea casă. Doamne, e atât de ciudat să mă acomodez cu viața asta din nou.

  Arată cu degetul spre pat și înțeleg imediat că îmi cere permisiunea, așa că îi spun „sigur".

  Mă simt nefiresc de incomod acum, cu el întins acolo.
S-a schimbat de hainele pe care le purta în Academie și cred că n-a trecut mult timp de când a ieșit din tronă, fiindcă încă are părul puțin umed.

—Te simți ciudat? zâmbește

Mă uit la el, înghițind în sec.

—Ăă...nu.

—Ba da. Ești încordată. Vino aici.

  Ochii mi se măresc când bate cu palma locul de lângă el și rămân nemișcată.
Nu, chiar n-am să stau acolo.

  Dar continuă să mă privească și e atâta speranță acolo, încât picioarele mele acționează de capul lor.

  Mă simt prostuță când mă întind, extrem de stângace.

Icnesc și îmi acopăr gura cu palma când îl lovesc din greșeală cu cotul în cap. Oh, Doamne! De aș fi și eu mai atentă...

—Scuze, scuze! N-am vrut!

Se freacă ușor și râde, ridicând degetul mare în sus.

—Sunt bine, liniștește-te! E doar un cot în cap.

  Și cumva, când spune asta, firicelele de păr de pe mâini mi se ridică în sus.
Nu știu dacă vorbele lui au vreun înțeles ascuns, dar în secunda asta așa simt.

E doar un cot în cap. Am pățit lucruri mai rele.

—Știi, va trebui să te obișnuiești la un moment dat și să începi să te uiți și la mine. Credeam că sunt mai interesant măcar decât acea podea la care te tot holbezi.

Fac o grimasă și îmi ridic privirea spre el.

—Scuze.

—Ți-a mai spus cineva că te scuzi prea des?