Academia Îngerilor

Ce e rău în a ceda?

  Încremenim amândoi, atât eu cât și cel de lângă mine.
Kailas ne privește din prag, având împregnată pe chip o expresie turbată.

  Încerc să nu mă mai uit la ochii lui umbriți de întuneric, dar se dovedește o greșeală.
Aripile imense i se mișcă în stânga și în dreapta, conturându-i o imagine plină de o grandoare grotească și, deși n-am făcut nimic rău, palmele îmi transpiră incontrolabil și inima mai are puțin și îmi explodează în piept.

Nu e bine. Nu e deloc bine.

  Apoi începe să meargă. Pași mici, dar care se resimt atât de tare prin tot miezul ființei mele!
Nu m-am mai simțit în viața mea atât de îngrozită.

  Clipesc de câteva ori când văd că se așează pe vine în dreptul patului.
Zâmbește larg, dezvăluindu-și dantura perfectă, iar eu nu pot să mă abțin din a-l admira. Apoi luminițele răutăcioase pe care le trimite ca niște sulițe spre noi doi mă pun înapoi în banca mea.

Sunt jalnică.

—Bună, amorezilor. Am venit să vă spun o poveste. șoptește și ne face cu ochiul

  Lângă mine, Dashiell a înțepenit de tot. Nici nu sunt sigură că mai respiră. Sau poate eu sunt aia.

  Da, ăsta este efectul lui Kailas asupra tuturor celor din jurul său.

  Mă simt incredibil de intimidată și neliniștită cu el așezat astfel, ca să nu mai pun la socoteală și modul în care ne zâmbește. Parcă mă pregătesc pentru propria-mi executare. Nu înțeleg ce este cu mine!

—Încep? surâde

  Dau să protestez, însă îmi flutură degetul prin față. Nu pricep exact de ce această mișcare îmi închide gura. Poate din teamă că îmi va scoate ochii dacă nu mă conformez?

Nimic imposibil aici.

—Lasă-mă să vorbesc, Dalinda. Nu vezi cât de entuziasmat sunt?

  Înghit în sec. Aș vrea ca Dashiell să vorbească, totuși el tace mâlc. Nu sunt supărată, căci îl înțeleg. Cu toate astea, nu îmi doresc ca Kailas să se apuce de „povestit", fiindcă mi-e frică de intenția lui. Intenția lui adevărată, de fapt.

—A fost odată ca niciodată, căci dacă n-ar fi fost eu nu m-aș mai fi aflat tăvălit pe jos acum...un spiriduș urât. Nu, nu urât. Foarte urât. Și prost. Îi plăcea să se plimbe mereu încălțat în pantofii lui cu luminițe, fără să știe cât de handicapat părea de la spate.

  Ce tot spune? A luat-o razna?

—În borcanul pentru depozitat rahat în care locuia el, trăiau și alți spiriduși care făceau parte din aceeași marfă. Spiridușul ăsta despre care vă ziceam la început, încerca să se pună bine cu toată lumea și tot ce scotea pe gură reprezenta o mare grămadă de minciuni.
Dar „prietenii" ăștia ai lui nu băgau de seamă chestiile astea, fiindcă erau orbiți de pantofii spălăciți ai fraierului. Știți voi: cu luminițe și chestii. Oh, Dashiell, cred că aș putea spune că aduceau puțin cu sclipiciul ăsta expirat cu care te-a umplut...cine a fost în stare să te atingă.

Nu înțeleg ce se întâmplă. Ce tot îndrugă acolo? Oare îi e bine?

—Dar doar puțin. Să nu crezi că este vorba despre tine, fiindcă chiar este. rostește foarte amuzat

  Mă încrunt. Este sau nu este?

—Glumesc, Ariel! Destinde-te puțin. Am venit aici cu gânduri pașnice. Vă spun chiar o poveste înainte de culcare și voi stați încremeniți! Să verific ce aveți sub fund? Poate s-a jucat Dalinda cu niște bețe aseară și două dintre ele au intrat unde nu trebuie.