Mai puține poveri.

31.9K 1.2K 1.3K
                                    

KAILAS

  Mârâi, fără să deschid ochii. Cineva continuă să bată cu disperare în ușa mea, în ciuda faptului că nu primește niciun răspuns.

Futu-ți!

  Dau să mă ridic, dar decid că mi-e prea lene, așa că mă concentrez, poate fac cumva zgomotul să dispară. Ceea ce, al dracu de surprinzător, nu merge.

—Văd că ai voință, mormăi enervat, trecându-mi palmele peste față, ca să mă dezmeticesc.

  Persoana de pe partea cealaltă își scoate în sfârșit pumnii din ușa mea, tentându-mă să-mi trântesc la loc capul pe pernă, doar că acum sunt ofticat la culme.

Apăs cu putere clanța, încruntându-mă amenințător.

  Bineînțeles, nu mă așteptam să dau peste un om.

  Serena sau ființa-de-a-cărei-existență-uitasem/mă-doare-în-pix face un pas în spate când apar atât de brusc. E greu să-mi dau seama dacă înainte să ies eu avea de gând să plece sau din contră, doar își lua avânt.

Ridic dintr-o sprânceană. Ce vrei?

—Ăă...eu...scuze, am crezut că e camera Dalindei, n-am vrut să...cred că aseară n-am fost prea atentă când mi-ați spus unde dormiți. se grăbește să explice

  Brusc, mă înfurii și mai tare, dar expir pe nări, căutând să mă calmez. Pare speriată de mine, cu toate că m-am comportat decent cu ea. Ce puii mei? Nu merge nici așa, nici așa. Creaturile astea nenorocite!

Tac, analizându-i fața. Are ditamai ochii și e roșie prin toate locurile vizibile. Îmi cobor privirea, doar ca să văd cum niște mâini albe tremură ca gelatina. Vede la ce mă uit, așa că și le ferește, apoi înghite în sec.

Da, clar sunt un fel de muma pădurii pentru ea. Și nici măcar n-a aflat că tăticul meu are coarne!

—Ce treabă ai cu Dalinda? o întreb sec, dar îmi dau ochii peste cap, iritat de propriile mele gânduri, cu toate că aleg să le ascult și continui, de data asta mai puțin tăios: Totul ok?

Ochii îi reflectă disperarea de a vedea dincolo de aparențe, pentru că se zgâiește la mine într-un fel care nu are nicio legătură cu aspectul exterior. Încearcă să treacă mai departe de asta. Evident, nu poate, dar primește un punct pentru efort. Se prinde –sau poate s-a prins de ieri– că nu mă interesează persoana ei, cu atât mai puțin dacă e „ok", ceea ce cumva e liniștitor. Nu are așteptări.

Îmi răspunde încuviințând ușor din cap.

—N-ai cum să dai de Dalinda la ora asta, o anunț, lipindu-mi palma de tocul ușii.

Nu știu ce-i trece prin cap, dar face o mutră bizară, ca și cum mintea ei de om a copt o idee aiurită din cauza spuselor mele. Poate se gândește că Dalinda stă înfășurată într-un cocon și iese din el doar când vrea Ăla mare. Nicidecum că dintre toate zilele posibile, fix acum s-a decis să fie o putoare.

Se foiește, mutându-și greutatea de pe un picior pe altul. Disconfortul ei mă amuză, așa că încă nu-i închid ușa în nas. Fata are în mod clar ceva de spus. Sigur, tot ce mă interesează pe mine e legătura cu jigodia de frati-miu și bineînțeles, capacitatea de a pătrunde pe ambele teritorii.

La un moment dat, mi-ar putea fi de folos.

—Nu știu cum să îți spun...se bâlbâie

—M-am prins.

Atitudinea mea nu o prea ajută, dar nici n-am intenția să-i ușurez situația. Nu când m-a trezit din somn. Niciodată, de fapt.

—Mi-e rușine, adică foarte rușine, dar cred că dacă nu vorbesc acum, după o să îmi fie și mai și. Îmi aruncă o scurtă privire, ca să vadă dacă o mai ascult și înghite pentru a doua oară în sec. Ideea e că...

Academia Îngerilor Where stories live. Discover now