Academia Îngerilor

Momentul nostru

—Cum ești? mă întreabă, făcându-mă să tresar

  Eram atât de concentrată pe rememorarea a tot ceea ce s-a întâmplat în urmă cu o jumătate de oră încât aproape am uitat de prezența sa în spatele meu.

Aproape.

—Cum să fiu? Sunt bine. șoptesc, dregându-mi glasul

Vocea îmi sună foarte urât, așa că mă fac mică.

—Te foiești într-una. Parcă erai obosită.

Oftez.

—Nu pot să adorm. Tu de ce nu dormi?

—Habar n-am. Mă gândeam.

  În minte mi se derulează episodul în care am intrat la el în cameră după ce am ciocănit fără să primesc un răspuns. Mi-a reproșat că l-am întrerupt când "se gândea".

—Vrei să facem ceva?

Înghit în sec, cuprinsă de fiori.

—Ce...să facem? E târziu.

Se împinge și mai mult în mine.

—Hai să ne băgăm năsucurile acolo unde nu ne fierbe oala.

  Chicotesc, deși nu mi se par chiar atât de amuzante vorbele sale. Dar, felul în care rostește Kailas cuvintele...

—Ce vrei să spui? întreb într-un final

—Hai să spionăm oamenii. Dar începem cu etajele de sub noi, știi tu...nu atacăm pe teren propriu.

—Ți-e somn, culcă-te. murmur și închid ochii

—Ah, ce nașpa ești.

—Mulțumesc. De când ești atât de copilăros?

—De când mi-am dat drumul de la niște nenorocite de săruturi, în pana mea.

  Încremenesc, simțindu-mi pieptul roșu.
Colțurile ochilor mă înțeapă și duc o luptă cu propriul interior.

—Trebuie să discutăm, Kailas.

Nu am de gând să îi mai joc jocul.

—A, pe bune? Nu asta făceam acum? spune sarcastic

Îmi acord câteva minute pentru a-mi face ordine în gânduri.

—Vreau să spun...trebuie să discutăm despre toate lucrurile astea care se întâmplă între noi.

  I se oprește respirația, apoi pufnește brusc și se îndepărtează de mine.

Închid ochii, știind că nu e de bun augur.

—Intri pe teren minat. Pune-ți pălărioara înapoi și cară-te, nu vrei să-ți explodeze totul în față.

—Cred că deja mi-a explodat! Nu ai niciun drept să-mi faci asta! izbucnesc

—Ce mă?! Te-am obligat eu vreodată să faci ceva? Hai, spune. NU TE AUD, DALINDA.

—N-am spus asta! Dar tu începi de fiecare dată totul. Și apoi te comporți de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic și tot așa. Ce ți se pare că sunt? Tu m-ai adus în halul ăsta! Nici măcar nu mă mai recunosc!

—Asta pentru că n-ai știut niciodată cine ești.

Mă opresc, ca trăsnită.

—Iar undeva acolo, în căpușorul tău, știi că am dreptate. Eu nu fac nimic, Dalinda. Ți-am spus de la început care e scopul meu, nu m-am ascuns niciodată cu privire la intențiile mele în ceea ce te privește. Ai călcat pe bec fiind complet conștientă. Ce te aștepți să fac acum? Lumea se distrează tot timpul, treci peste.