Academia Îngerilor

Vești zguduitoare

La început am continuat să-mi țin ochii închiși, crezând că auzul îmi joacă feste. Dar apoi zgomotele s-au intensificat. E atât de mult haos afară, încât îmi bubuie pur și simplu în urechi.

Ce se întâmplă?

Sar din pat și mă avânt spre ușă, regretându-mi imediat graba. Odată apăsată clanța lucioasă, dau nas în nas cu Kailas. Se pare că nu doar pe mine m-a alertat hărmălaia, căci înafară de faptul că e aici, nici măcar nu poartă un tricou pe el.

Și are părul deranjat. Oare dormea?

Nu! De ce mă uit la el?! De ce mă gândesc la pielea lui strălucitoare, la pieptul musculos?

Simțind cum devin roșie, înghit în sec și îmi propun să mă mișc odată din loc, exact când mi-o ia înainte. Fără să îmi arunce o privire, trece pur și simplu pe lângă mine, îndreptându-se cu spatele drept spre ieșire.

Încă mă gândesc la ce s-a întâmplat acum câteva ore. Nu am făcut nimic rău, doar i-am sugerat să vorbească cu Akarius, înainte de orice altceva. Poate i s-a părut că sunt de partea fratelui său, că nu-l înțeleg? Nu e ca și cum e atât de ușor să îl asociez cu un „trădător", de asta am rămas mai mult decât Kailas în faza de negare. Însă e de necrezut cât de furios a fost, cum a urlat la mine să ies afară, ca mai apoi să mă apuce el singur de braț, azvârlindu-mă pe coridor. N-am încercat să intru iar în tronă, dar nici n-am plecat din prima. Am stat acolo, nemișcată, tresărind de fiecare dată când, de pe partea cealaltă, Kailas își izbea pumnii de ușă.
Când n-am mai suportat, când toate sentimentele otrăvitoare care radiau dinspre el și propria-mi neputință m-au dau gata, m-am târât până în camera mea și n-am mai dat niciun semn până în clipa de față. Ca și el, de-altfel.

Mă alătur lui, în pragul ușii larg deschise, iar gura mi se deschide din cauza șocului. Deasupra noastră, cerul e acoperit de luminițe bizare, care continuă să tremure, ca și cum ar trimite un mesaj. Din toate părțile vin îngeri, unii singuri, alții însoțiți de alții, toți fugind de mama focului undeva în față. Spre Academie poate.

—Ce...murmur, mai confuză ca oricând

De data asta nu am de ales, așa că îmi întorc capul spre Kailas. E încruntat și la fel de zăpăcit ca și mine de acest haos general.

—Intră în casă, îmi poruncește, apoi își deschide aripile și se înalță în sus

Îl urmăresc cum aterizează în fața unui băiat, tăindu-i calea. Îl întreabă ceva, iar eu nu înțeleg cum de îngerul acela deschide gura, căci Kailas e incredibil de amenințător, chiar și de la distanța asta. Se poartă de parcă întreaga lume îi datorează explicații!

Când se întoarce înapoi și picioarele lui fac din nou contact cu solul, un aer rece îmi împrăștie părul în toate direcțiile.

—N-ai intrat în casă, remarcă, mârâind.

—Ți-a spus ce se întâmplă? gesticulez, indicând cu degetul locul în care se afla acum o secundă îngerul pe care l-a abordat

—Dalinda, parcă ți-am zis să intri în casă, continuă aceeași aiureală, ignorând complet ce am spus

Îmi pun mâinile în sân, revoltată de comportamentul său.

—De ce aș fi intrat în casă, Kailas? E clar că se petrece ceva și vreau să știu ce, la fel ca și tine.

—Pentru siguranța ta, te-am rugat să te duci în casă. N-ai făcut-o. Când te-am rugat să ieși naibii din tronă și să mă lași să îmi revin, ai rămas acolo, holbându-te plină de milă la mine! De ce nu poți pur și simplu să mă asculți? țipă