Academia Îngerilor

Nu există

  Mă trezesc din cauza zgomotului puternic care se aude, întrerupându-mi visul.
Oftez puternic și zâmbesc slab, imediat ce realizez că afară plouă. Îmi plac fenomenele naturale, fiindcă ele îmi amintesc de oameni, de faptul că nu suntem deloc diferiți și există atâtea lucruri care ne leagă unii de alții.

  Nu știu cum am reușit să adorm aseară, dar acum rămân în șezut în pat și închid ochii, încercând să-mi imaginez din nou ceea ce am văzut înainte ca picăturile să mă aducă înapoi în cameră.

„—Nu fac asta, Dalinda. mormăie și îmi aruncă o privire menită să mă sperie

  Brațele mele se încolăcesc în jurul gâtului său și-l trag mai aproape de mine, lipindu-mi fruntea de a sa

—De ce nu? îl întreb

—Pentru că nu vreau, așa că lasă vrăjeala.

Ridic confuză din sprâncene.

—Poftim? Ce vrăjeală?

—A, te faci că nu știi, huh? Deci nu stă nimic în spatele lingușelii pe care o exerciți asupra mea? ridică dintr-o sprânceană

  Obrajii mi se înroșesc. Bine, poate că am exagerat și am presupus, dar doar puțin, că asta o să-mi mai ușureze munca.

Îmi ascund fața în tricoul său și îl simt cum râde de mine.

—Nu sunt păpușica ta. mă informează

—N-am zis asta. Dar ăsta e visul meu, se presupune că ar trebui ca totul să fie exact așa cum îmi doresc, deci nu face mofturi, domnule Kailas. Ești pe teritoriul meu, ceea ce te cam obligă să scapi de hainele astea. Te rog?"

  Sar dintr-odată în picioare și bat din palme, incapabilă să-mi stăpânesc entuziasmul. Visul mi-a adus la cunoștință o dorință pe care nici măcar nu știam că o am, dar cum nimic nu e întâmplator...da, o să fac asta!

Exact înainte să ies bezmetică pe ușă, mă opresc, trăgându-mă ca arsă înapoi.

  A zis că o să ne vedem azi, desigur, dar ce-i în capul meu? O să mă duc la Maruki și o să-l caut, deși ar putea să se afle numaidecât că încalc cuvântul directorului?

  Nu e ca și cum am un scop rău, totuși. Eu fac ceea ce-și doreau și ei încă de la început, însă fără schițe dinainte trasate, absolut fără nicio legătură cu deciziile consiliului.

Nu, Dalinda, o să aștepți să vină el la tine, îmi spun și mă sprijin cu spatele de ușă, lăsându-mi capul pe ea.

Nu știu cât stau așa, dar gura mi se deschide și simt un gol imens în stomac, în timp ce nodul care mi se pune în gât îmi oprește respirația, în clipa în care placajul din spatele meu dispare. Totul se întâmplă cu încetinitorul, îmi pierd echilibrul și mă las pe spate, fără niciun punct de susținere. Însă ceva reușește să-mi oprească  căderea și deși nu sunt în deplină siguranță, îmi fac curaj și deschid un ochi. Apoi și pe celălalt, când întâlnesc privirea adâncă a salvatorului meu.

—Kailas...șoptesc, încercând să-mi reglez pulsul

Doamne, a fost o sperietură pe cinste!

  Brațul lui mi-a înconjurat talia și mi-a împiedicat căderea exact la timp. Se uită la mine de sus și eu mă pierd, fără ca măcar să-mi pese de părul meu care atârnă pe jos sau de poziția ciudată în care mă aflu, aplecată într-o parte.

—Drace, Dalinda! Ți-ai găsit cel mai bun stâlp! O afurisită de ușă pe care o poate deschide oricine, oricând!

  Mă ridică brusc în sus și pieptul meu se lovește de al său, iar nasurile ni se lipesc. Nu întrerup nicio clipă contactul vizual.