Academia Îngerilor

S-a terminat

  Atenție! Nu am editat capitolul!

  Cred că Dashiell a reușit să facă ceea ce l-am rugat, căci am ieșit de ceva timp din Academie și încă nu m-a cuprins amețeala.

Sunt conștientă că imediat ce ajung la „locul de întâlnire" voi fi complet transparentă, dar prefer ca asta să se întâmple după ce voi fi stăpână pe situație. Asta înseamnă să știu unde este Kailas și să reușesc să îl conving să mă lase să îmi duc și eu la capăt cele 6 zile.

Mi-e teamă că din cauza izbucnirii mele va refuza să își respecte partea de înțelegere.

Și ce să vezi? Tot nu regret. Mă simt mult mai curajoasă acum că am reușit să îl înfrunt pentru prima oară cu adevărat.
Simt că pot și eu să-i fac față și de acum sunt mult mai liniștită în ceea ce-l privește.

Desigur că sunt dezamăgită de mine și de lucrurile pe care le-am spus și gândit, căci sunt sigură că puteam aborda și altă strategie care să ducă la același rezultat.

Și, cu toate aceste concluzii la care am ajuns, o părticică din mine are altă culoare decât celelalte. Nu vrea să le urmeze și singurul lucru la care se gândește este Kailas.
Îi este teamă că a pățit ceva, este îngrijorată referitor la modul în care și-a petrecut noaptea, îi este teamă că l-a pierdut pentru totdeauna și nu-l va mai găsi.

Trec repede de păduricea de onix și intru ca o furtună în casă, răscolind fiecare cameră.
Și inima mă înțeapă oricum de cum pășesc, căci simt imediat că el nici nu e, nici n-a mai trecut pe aici.

La el în cameră încă mai predomină același miros, dar mult mai slab decât înainte. Sau poate asta cred eu.

Ating ușor perna pe care obișnuia să doarmă și încerc să mi-l imaginez acolo, cu aripile lui negre și fața sculptată cu atâta minuțiozitate.

Doamne, parcă ar fi murit! Ce tot plâng atât?

Scutur din cap și ies ca o furtună, simțind cum lacrimile neputinței îmi înțeapă ochii.

Unde aș putea să mă mai duc?

Mă gândesc la Sarrxta, apoi îmi dau seama că nu știu cum să ajung și plus de asta nici n-ar avea ce să caute acolo.

Atunci unde e?

În iad. Sigur acolo e. Și nici în privința asta nu pot face ceva, fiindcă m-am lăsat legată la ochi în ambele dăți!

Respir. Expir. Respir. Expir.

Apoi dintr-odată aerul nu mai intră în plămânii mei așa cum ar trebui și capul începe să mi se învârtă.

Dau să mă prind de ceva, dar mâinile îmi zboară aiurea.

Când încep să cad, scot un țipăt. Nu pentru că nu știu ce se întâmplă cu mine, ci pentru că mai aveam nevoie de timp!

Aterizez, simțindu-mi genunchii cum se taie de la jumate.

La început nu înțeleg ce se întâmplă, apoi pielea mă furnică și simt cum apa mi se prelinge pe gât și pe față.

Dashiell și domnul Hector își țin mâinile deasupra capului. Mă privesc amândoi, dar nu înțeleg nimic din ceea ce îmi transmit.

Plouă?

—O zi grea, Dalinda? mă întreabă directorul

Are buzele strânse într-o linie subțire și îmbrăcămintea sa a căpătat o nuanță mult mai închisă datorită umezelii.