Academia Îngerilor

Mecanismele iadului

Îmi trag nasul și mă ridic, ștergându-mi obrajii pătați de lacrimi.
Încă nu pot să cred că au plecat și m-au lăsat aici, că e posibil să nu se mai întoarcă, iar eu...să ce? Să rămân blocată în iad?

Tată, nu le port ranchiună pentru felul în care m-au făcut să mă simt și pentru cuvintele pe care mi le-au adresat. Ei sunt liberi să aibă părerea lor și eu sunt liberă să nu îmi las inima influențată de astfel de lucruri.

Și acum ce fac? mă întreb și îmi plimb privirea prin încăpere, simțind cum pereții se strâng în jurul meu.

Îmi trec degetele peste tronul negru al lui Lucifer și ochii mei întâlnesc acel simbol ciudat, desenat de cine știe cine.
Oare au găsit persoana respectivă?

Continui să mă învârt dintr-o parte într-alta timp de ore întregi, frământându-mi neliniștită mâinile.

Minutele se scurg și inima mea bate din ce în ce mai repede, iar nodul din gât mi se mărește.

Trebuie să fac ceva, altfel o să înnebunesc.

Mă holbez la ușa pe care am văzut-o de atâtea ori, dar de care nu m-am atins niciodată.

Înghit în sec. Nu! N-ar fi corect din partea mea să fac asta. Să îmi bag nasul. Și nici măcar nu știu ce mi s-ar putea întâmpla dacă fac prostia să ies de aici.

E iadul. Oare câte creaturi malefice mișună prin el?

Mă mai plimb. Îmi mai privesc picioarele. Mai aștept. Mai mă rog. Mai vorbesc cu Dumnezeu.
Apoi cedez. Nu pot sta așa, pur și simplu nu rezist!

Pun mâna pe clanță și o las în jos. Ușa se deschide scârțâind. O împing până la capăt și mă holbez la întuneric, hotărându-mă și răzgândindu-mă de o mulțime de ori.
Într-un final trec pragul, iar imediat ce fac asta se întâmplă două lucruri simultan.
Ușa se trântește în spatele meu și mii de torțe agățate pe pereți încep să lumineze holul lung din fața mea.
Mă întorc cu spatele și încerc să o deschid, dar oricât de tare m-aș agita și aș da cu pumnii în ea, degeaba. Nu se mai deschide. Nu mai pot intra înapoi.

Oh, Doamne!

Mă panichez imediat și mâinile încep să îmi tremure, dar am făcut-o deja. Mi-am băgat nasul unde nu trebuia și acum sunt la baza unui coridor lung, cu o singură direcție posibilă: tot mai în față.

Picioarele încep să mi se miște de capul lor, apoi fac greșeala de a mă uita în jos.
Am fost atât de atrasă de focul de pe pereți, încât n-am văzut din ce e confecționată podeaua! Gheață.
Mâini care încearcă să o spargă și urlă ceva inteligibil către mine. Sunt niște ființe acolo dedesubt, calc pe ele, Dumnezeule!

Mă sperii atât de tare încât nu mai țin cont de nimic și o iau la fugă, dar e imposibil să nu mai arunc câte o ocheadă temătoare: și mai multe mâini. Și mai multe persoane care încearcă să evadeze sau pur și simplu să ajungă la mine, să mă tragă în apa înghețată.

Holul nu se mai termină, pulsul meu e neregulat, așa că nu mă pot opri la timp.
Intru cu toată viteza într-un perete din cărămidă. Înloc de materialul dur, înloc de durerea pe care mă așteptam să o simt, trec prin ceva cauciucat și mă trezesc aterizând într-un...alt hol. Unul normal de data asta.

Fiecare perete este plin de o multitudine de uși împodobite cu simboluri ciudate și necunoscute, iar pe fiecare stă agățată câte o plăcuță pe care scrie...ceva, nu știu ce.

Mă apropii de prima de pe partea stângă și îmi mijesc ochii.

Nivelul unu.

Merg mai în față.